Am cutezat prea mult

De câte ori am adormit cu respirația ta caldă în ceafă,
Și am plâns întors pe pernă să nu auzi, să nu mă vezi,
Știu că, lăsându-te să te agăți de mine, am făcut o gafă;
Meriți ceva mai bun de la viață, ceva mai mult să visezi.

Căci mi-am depășit condiția, ești mult peste nivelul meu,
Vreau să eliberez calea și să-i las spațiu îngerului din tine,
Să poți ajunge să pășești în lumina culorilor de curcubeu;
Genul acesta de dragoste este cel pe care îl port în mine.

Geniul pustiului din mine nu ți-ar fi potolit setea de viață,
Aș fi fost călăul îndrăgostit, cu barda ciobită de visele tale,
Tu, Pasărea Paradisului, pene de aur în colivie de gheață;
Un prea trist tablou de natură moartă, cu veștedele petale.

La primul ceas din zi mă voi ridica sfâșiat și voi dispărea,
Nu mi-aș putea-o ierta dacă nu aș avea puterea să o fac,
Uită-mă și lasă-mi amintirea să se evapore undeva și ea;
Așa că te rog, iartă-mă, iubito, dar acum aș prefera să tac.