MENIU TRANSNAȚIONAL

Conform presei, meniurile tradiționale se fac cu ingrediente internaționale.
Fasolea cu ciolan de Ziua Națională, simbol suprem al românismului gastronomic, a fost preparată cu fasole chinezească și ciolan chilian.

În România, tradiția se respectă mai ceva ca termenele la ANAF, doar că ingredientele sunt din toate colțurile planetei. Suntem patria sarmalei preparate cu varză din Olanda, orez din Vietnam și carne de porc „de origine necunoscută”, care latră și are gheare, crescută probabil pe o navă-cargo la Marea Neagră.
Patriotism culinar? Da, desigur. Pentru că se folosește apă de la robinetul local, că asta e încă autohtonă.

Peste 60% dintre legumele comercializate atât în piețe, cât și în supermarketuri provin din import: cartofii din Egipt, morcovii din Grecia și Olanda, roșiile din Turcia, usturoiul și fasolea din China, vinetele din Italia, ceapa din Ucraina, iar ciolacu, pardon, ciolanu, din Chile…

Fermierii români își restrâng activitatea din lipsă de forță de muncă migratoare, lipsă de fonduri și sprijin guvernamental, lipsă de bani în buzunarul consumatorului român și din cauza prețurilor de dumping ale produselor din import. În România, pământul rodește doar lipsuri. În rest, importatul rodește bine, mai ceva ca recolta de Black Friday.

Fermierii români, acești dinozauri ai agriculturii, se sting încet, sub soarele importurilor. În viitor, vor fi expuși în muzee, lângă alte specii dispărute: albina locală, hamsterul european și cumpărătorul cu bani în buzunar.

Problemle însă apar din efectele secundare pe care produsele cu care românul nu este familiarizat le vor produce. Căci aceste alimente exotice vin cu efecte secundare. Medicina încă nu le-a aprobat, dar românii le testează cu curaj de pionier, pe stomacul gol.

Consumul de fasole chinezească va duce inevitabil la mijirea ochilor (de la constipare) și te va face să scrâșnești printre gingii citate din Mao.
Roșiile turcești vor produce deranjamente intestinale de te vei chirci de durere ca o cadână la dansul din buric.
Cartofii din Egipt vor fi fierbinți și cu textură piramidală.
Morcovii olandezi sunt altoiți cu marihuana, în așa proporție încât râzi singur, cu polonicul în mână, lângă oala cu supă de tăiței.
Ceapa din Ucraina va mirosi a bocanc rusesc mai tare decât miroase usturoiul decojit chinezesc a unghii de pușcăriaș.
Ciolanul din Chile, crescut pe pășunile alpine ale Anzilor, cu zăr de oaie, va avea gust de drob de miel, textură de alpaca și preț de lux. Dar măcar nu te întreabă nimeni de unde l-ai adus. Atât timp cât plătești, totul e tradițional.

Dar de vinetele din Italia ne-am putea lipsi. Avem vinetele noastre din Vaslui. Crescute cu zgomote de scandal, hidratate cu bere la PET și procesate după principiul „dacă nu mai mișcă, înseamnă că am tocat-o destul”. Vinete care nu cresc, ci „se întâmplă”. Vinete care se frăgezesc săptămânal, în funcție de starea de spirit a fermierului. Vinete care uneori sunt mov, alteori sunt doar cafenii sau învinețite artificial…

România devine încet, încet, o țară în care tradiția e doar un cuvânt ștampilat pe eticheta unui produs adus din altă parte.
Meniul național e internațional, fermierul e ficțional, iar stomacul, experimental.

Dar măcar avem diversitate: într-o singură farfurie putem face un tur gastronomic al lumii fără să plecăm din bucătărie.

România își caută gustul într-o lume în care fiecare ingredient vine cu povestea altui popor.
Poate că adevărata tradiție nu stă în farfurie, ci în felul în care o privim: cu dor sau cu furie, cu speranță sau cu ironie.

Și, uneori, tot mai des, cu foame.