NU MĂ MAI SATUR SĂ MĂ PLÂNG

Nu mă mai satur să mă plâng. E vitamina mea De(zastru).
Dimineața fac o gargară cu o lamentare lungă (ca să nu fac gât), cu cafea din borcan, reîncălzită și amestecată cu ghinion genetic transmis pe neam.
În timp ce restul lumii aleargă spre succes, eu mă întreb poetic dacă să îmi tai venele sau să le las lungi.

Plângerea e noul trend românesc. Nu că ar fi de dată recentă. Dar așa vine vorba. M-am săturat de nesăturare, dar nu mă satur să mă plâng.
Pentru că e un sport național, o formă de cultură și un mod de viață:

„Ce mai faci?”
„Of, nu mai pot! Da’ în rest, bine…”

Oamenii bogați se plâng la psiholog. Eu mă plâng în autobuz, cu mască de protecție pe față. Ca să nu înțeleagă lumea ce zic. M-am îndopat cu semințe de dezvoltare personală și-acum râgâi paradigme.
Trag de necazuri ca de guma de mestecat: nu au gust, dar mă țin ocupat.
Mă plâng că-i prea cald. Mă plâng că-i prea rece. Când nu-i prea cald și nici prea rece, ci e exact bine… mă plâng că e suspect.

„Domnule, aveți tot ce v-ați dorit!”
„Și tocmai asta mă sperie!!! De ce o să mă mai plâng ?”

Să nu fii sătul înseamnă că încă „vrei mai mult”, deci ești pe drumul cel bun…
Spre ce? Spre burnoutul suprem, Nirvana corporatistă, starea Zen de a răspunde la mailuri din spital.

Dar cine să-ți dea tot ce ți-ai dorit? Statul? Influencerii? Toți ne vând saturația sub formă de abonament lunar. Primește 30 ml de fericire concentrată, doar azi, la preț de dublu!…Deci nu mă plâng tot timpul fără motiv, este ?

Am ajuns să nu mă mai pot bucura fără să suspectez o ambuscadă a Destinului.
Destinul, dacă există, probabil lucrează în departamentul de resurse umane al Universului și îmi trimite notificări:

„Bună ziua, v-am observat performanțele emoționale. Încă mai puteți să vă plângeți, dar limita lunară e aproape atinsă.”

Nu mă mai satur, dar nici nu mă opresc. Nu mă mai satur să mă plâng, pentru că plângerea e singura constantă.
Salariul variază. Concediul expiră. Banii fug. Dar plângerea interioară e ca un playlist cu 99 de probleme și un singur refren: „Tot eu, tot mie, tot aia, tot așa.”

Am încercat și recunoștința. Dar are gust de legume fierte, fără sare.
În schimb, o plângere bine gătită, condimentată cu puțină paranoia și stropită cu nițel sarcasm… Ah, se topește în mintea mea ca o mică trufă de pădure.

Voi nu știți, dar văicărelile mele sunt muncite. Le rafinez. Le distilez. Fac din plângere artă:
Mă plâng în poezie, mă plâng în fraze scurte, care nu se mai termină niciodată, exact ca drama mea existențială. Care a început odată cu mine și se termină mereu cu alții, în altă zi de luni.

Nu mă mai satur să mă plâng nici de ceilalți. Tușesc dacă nu critic pe cineva măcar o dată pe oră.
La colțul gurii nu am zăbale, ci critica și sarcasmul: „Ia uite și la ăla cum merge, parcă are cuie-n talpă și coaie-n călcâi.”
Și dacă nu mai e nimeni prin preajmă… mă plâng de mine. Ca să nu rămân nepomenit.

Nu mă mai satur să mă plâng… Și sincer? Nici nu vreau să mă satur. E sportul meu preferat, e cardio-ul meu emoțional. Mă menține sarcastic, trans-lucid și disfuncțional, exact cum îmi place.

Când o să mor (nu înainte să mă plâng că o să mor), vreau pe certificatul de deces să scrie: „A trăit flămând și a murit balonat.” Sau simplu: „Nu s-a mai săturat.”

Și, în final, când chiar o să mor (nu prea repede, dar nici prea târziu, să nu deranjez), vreau pe piatra mea să scrie:
„A fost coerent. S-a plâns până la capăt.”