Fantoma din tablou

De câte ori privesc spre tabloul cu vechea casă bântuită,
În tablou se aprinde o lumină și apare o siluetă de om;
Mă fixează cu privirea de dincolo de fereastra zăvorâtă,
Mă îngheață un fior, ca o paralizie, un deja-vu simptom.

Apoi dispare din cadrul ferestrei și apare tăcut lângă mine,
Mă bate pe umăr ușor și arată la luna-nvăluită-n curcubeu,
Pare o stafie din viitor, un mort cu ochii vii ca două destine;
Stai, știu! Omul din fereastra bântuită, de fapt, sunt chiar eu.

Este o proiecție din viitor care vrea să-mi transmită un mesaj,
Dar pare încodat în gesturi și-n mimica feței, cu ticuri ritmice,
De ce vrea să înțeleg anticipat ceea ce el a aflat doar după pasaj?
E tulburat că nu pricep ceea ce cu-atâta efort vrea să-mi explice.

Într-un final am descifrat mesajul, ca o prevestire ce nu pare bună:
„Filele istoriei se întorc mai repede decât le putem noi citi, o vai,
Distanța între generații a ajuns mai mare decât cea de la pământ la lună,
Iar lorzii unei noi biserici ne duc doar jumătate din distanța către Rai.”