ILEANA OSÂNZANA ȘI ZMEURUL

Ileana lucra cu osânza înfășurată în jurul burții, sub formă de colăcei, într-o fabrică de degresare pe bază de emulsii. Era șefă la banda de înșurubat capace. Nu se câștiga rău, ci doar nu îndeajuns de bine.

La capitolul hobby-uri, ea avea două doruri grele. Osânzanei îi plăcea bănănuca. Adică banana liliputană cu nucă. Gustul copilăriei în care nu ai fost niciodată fericit, dar ți-ai imaginat că o să fii. Și Zmeurul. Că era atât de prost, încât îi scădea IQ-ul mediului înconjurător. Era prost de dădea în gropi. Iar ei, fiind fire filantropică, îi făcea plăcere să ajute oamenii să se ridice…

„E atât de prost că mă inspiră!” (obișnuia ea să afirme). „Și dacă mă inspiră, înseamnă că e vina lui. Că îmi oferă motive de care să mă leg… Știi cum e, când te descarci nervos, arzi niște calorii care te măcinau înainte.”

S-au întâlnit la vot. Ea făcea parte din comisie. Iar el a intrat în cabina de vot cu ștampila dată de ea. Dar, pentru că i s-a părut lui că e prea uscată, a pus ștampila de trei ori pe limbă. Apoi a ieșit cu limba ștampilată și scoasă, să mai ceară cerneală, că ștampila „nu scrie”.

– Contez? Deci, votez! (a declarat cu emfază patriotică ).
– Da. Sunteți tare! (l-a complimentat ea)
– Știu. De aceea fac cârcei tot timpul…

Ea a râs. A râs cu lacrimi, cu hohote și ceva reumatism la încheietura mandibulei. Și a știut: omul ăsta e un animal de companie emoțional.

Zmeurul, de la atâta dezinfectant cât băga la măseaua cariată, avea o față roșie cu bule, de înțărcau mâțele și se speria telefonul când voia să facă recunoașterea facială. Parcă era o zmeură psihopată de la Circul Bouglione.

Se recomanda, cu emfază birocratică, „fost maistru la rulmenți”. Fiindcă de fiecare dată când mergea la veceu, făcea bile.

După reducerile de personal bugetar, Osânzana – care fusese sora mai mică a codrului (post de rezervă în ROMSILVA, ca hobby remunerat) – s-a trezit deposedată de drepturile sindicale și de ultima speranță în bonurile de masă. A vândut casa din capitală și a cumpărat o alta, mai ieftină, dar cu acoperișul din metafore sparte. La țară. Unde ecoul are accent de provincie și aerul miroase a gaz ilariant de bovine.

Acum el prinde cărășei la plută — pescuit terapeutic — și îi întinde la sărat pe sfoara de uscat rufe, între cearșafuri și amintiri. Iar ea vinde pepeni murați de „The Buleni”, scofâlciți, la borcan cu celofan. Pentru că borcanele cu capac sunt deja parte dintr-o altă clasă socială. La șosea. Dar fără șosea — șoseaua fiind mai mult o metaforă rutieră a dezinteresului public.

Și amândoi se jură solemn, cu mâna pe fierea leneșă și privirea în zare, că vor vota cu suveraniștii. Că din cauza proeuropenilor ăstora de la putere au ajuns ei cum au ajuns…

Dacă tot te lasă Statul, măcar să-l lași tu primul.