CONTABILUL

Când îl întrebai cum mai e atmosfera, îți oferea un desfășurător cu toate gazele care o compun și în ce procentaj.

Dacă discutai despre fotbal, de exemplu, avea o memorie de elefant enciclopedic. Nu îți spunea doar numele jucătorului, numărul de pe tricou și minutul în care a marcat penaltiul ce a dus la câștigarea mondialului din anul „ics”. Ci și ce număr purta la gheată.

Nu e de mirare că ajunsese „flăcău tomnatic”. Neînsurat până la vârsta asta. El nu simțea nevoia de companie și sex. Ci de dezbatere și argumentare. Dacă aveai neinspirația să-i pui o întrebare sau să-l contrazici, regretai o săptămână. Atât îi lua ca să epuizeze subiectul. Păi cine putea să stea în preajma lui, dacă îți explica până și cum să duci cana la gură? Să țugui buzele la jumătatea de jos a cercului cănii, nu la jumătatea de sus…

El nu despica firul în patru. Nici în șase. Ci în opt! Era de o meticulozitate analitică atât de detaliată, încât băga microscopul în șomaj tehnic și de o rigoare atât de țeapănă, încât îl făcea gelos și pe Rigor Mortis.

Nu se bărbierea. Intra doar în baie, se privea în oglindă și se încrunta. Săreau firele de păr din alveole, singure, de teamă să nu le ia la despicat în opt. Avea bărbia mai fină ca buca de bebeluș…

Era contabilul desăvârșit. Transpira în bilanțuri și respira zecimale.

Dar era afon la subtilități artistice, socializare și umor, în măsură invers proporțională cu abilitățile sale matematico-analitice. Era lemn. Abanos curat. Furnir de mahon, nu alta.

În DEX, la termenul „neîndemânatic” era poza lui. Odată s-a băgat cu mașina în singura vacă de pe drum. Și a dat vina pe vacă. Fiindcă nu a semnalizat schimbarea benzii…

Toate șosetele le avea găurite. Și atunci, lua câte două-trei perechi, una peste alta. Doar că fiecare rând era de altă culoare. Astfel, atunci când se descălța, pășea în trei culori. Și chiar dacă nu se descălța, găurile multicolore ale șosetelor erau curioase și ieșeau deasupra călcâiului pantofului. Ca să vadă și ele lumea.

L-a întrebat cândva pe un prieten cu lipici la gagici:

– Mă, zi-mi și mie o formulă de agățat, că eu nu prea le am cu astea…

– Fii atent. Te fixezi pe o turturică. Da? O întrebi, prefăcându-te total dezinteresat, cât e ceasul, da? Ea îți răspunde. Iar tu continui, cu fler: „Între unu și două sunteți liberă?” (că tu între alea două vrei să ajungi, ai înțeles?)…

– Aaa, da, da!…

Și el a întrebat-o dacă între 13 și 14 este liberă.

– Da’ ce sunt eu, caracatiță? – i-a tăiat-o turturica, luându-și zborul.

Nu e de mirare că e suveranist. Nu-l ajută placa de bază a flerului său analitic să deslușească subtilitățile propagandei rusești și realitățile sociale înconjurătoare. Ca să poată înțelege, în perspectivă, că Vestul, nu Estul, oferă cele mai credibile garanții de dezvoltare și prosperitate.

Pe când, dacă lași țara pe mâna proștilor (cum s-a mai întâmplat pe timpul comuniștilor), a analfabeților funcționali care se vor suverani într-o lume ce se globalizează în mod implacabil (până și Elveția renunță la izolare și neutralitate), nu se va întâmpla altceva decât că vor încăpea pe mâna altei sfere de influență. Cea a neandertalilor pe care am mai avut neșansa să îi cunoaștem!