REVOLTA LUBENIȚEI

Puține fructe se pot mândri cu faptul că sunt atât de zemoase – suculente, chiar – cu o aromă atât de rafinată și culori atât de vii ca lubenița (lebe­nița, curcubete, pepene verde, harbuz).

Dar bănățenii au depășit o linie roșie. Mai roșie chiar și decât lubenița: au înecat lubenița în oțet și saramură… Lubenița – regina verii, zeița dulce-a câmpiei – a fost pusă la murat! S-a înfăptuit, fără rușine, un sacrilegiu.

Poate că au comis această crimă împotriva umanității dorind să intre în competiție pentru a deveni regiune gastronomică în 2028, cu lubenița ca simbol local?

Indiferent de intenție, lubenița și-a pierdut dulceața, devenind o acritură. Și-a pierdut culoarea, devenind o față palidă, care tremură în furculiță ca piftia. Dacă muști din ea, are un gust de parcă ai mușcat din Tutankhamon.

Ce blasfemie borșită! Ce atentat cu mărar premeditat și cimbru!
Tu, Lubeniță, trufia sferică a tarabei din piață, zâmbetul roșu al lunii august – cum ai încăput, tu, zeiță a dulcelui, în borcanul grosolan al gurmanderiei murătoare?

Bănățeni, oare chiar nu mai avem ce mura? Castraveții și-au dat demisia? Gogonelele au intrat în grevă? Varza s-a emancipat și a plecat la facultate la Cluj?

În acest cataclism gustativ, când nepoții întreabă cu inocență „Ce-i asta, bunico?”, iar bunica, cu ochii plecați, răspunde: „E lubeniță murată, mamă… au zis la televizor că e bună”, mă apucă fiorii ca de borș acru turnat în cafea.

Și, în timp ce elitele cu șorț și pretenții de „chef fusion” ne predică despre gustul umami, fermentație naturală și reinterpretare postmodernă a fructului, noi, oamenii de rând, rămânem cu trauma: că ceea ce-a fost dulce, curat și suculent s-a făcut acru, țepos și… de neluat în gură nici împotriva mahmurelii de a doua zi.

Pepenii de Dăbuleni (mai recalcitranți de felul lor) s-au revoltat la citirea veștii în presă. Și s-au hotărât să-și exprime nemulțumirea printr-o scrisoare deschisă:

„Opriți această rătăcire!
Lubenița murată nu e doar o oroare gastronomică, ci o catastrofă diareică!
Redați lubeniței demnitatea dulce. Scoateți-o din borcanul rușinii. Și puneți-o la loc în soarele ei de vară! Că dacă azi murăm lubenița, mâine o să murăm ce? Și cozonacul?!

Nu tot ce e murat e vrednic de furculiță! Și nu tot ce-i nou e vrednic de luat în papile!

Redați lubeniței dreptul ei ancestral de-a curge pe pieptul verii, de-a face pete pe tricoul alb și de-a fi dusă în coșul de picnic – nu în sarcofagul de sticlă numit borcan!

Să fie înscris în istoria universală și în Constituție, cu litere dulci și lipicioase:
Lubenița se mănâncă de se stropește, nu se jelește!
Se înghite cu râs, nu cu oțet sau saramură!
Se iubește cu gura până la urechi – dar niciodată cu foi de dafin sau hrean sau usturoi, coriandru, cuișoare, muștar, ienupăr!…

Iar celui care zice că „Merge, dom’le, e interesant!”, să i se toarne compot de usturoi la nuntă și să-i fie tortul umplut cu hrean!”

La finalul scrisorii de protest, pepenii de Dăbuleni au inserat un blestem oltenesc. Blestem pentru cel care a murat (cât și pentru cel care-a gustat):

„Să ți se uște vreju și să-ți pice!
Să nu-ți mai înmugurească roșeața-n obraz, ăla care-ai murat lubenița!
Să-ți plesnească tarhonul în vis și să-ți rânjească mărarul din coșmaruri!
Să-ți curgă oțet pă pernă și să-ți cânte saramura prohodu’,
iar lubenițele care este să-ți ducă crucea!”