ZÂNA PANSELUȚĂ

Zâna Panseluță era de fapt o bunicuță ce rămăsese adolescentină în suflet. Adolescentină care refuzase să țină pasul cu maturizarea corporală și care nu ceruse voie să-și lase mustață și să îmbătrânească. Continua să trăiască într-o bulă a ei, veșnic copilărească. O lume de reflexii stinghere pictate cu acuarele multicolore, care se scurgeau idealiste și aparent inocente, printre suspinele neauzite ale unei existențe melancolice și triste iremediabil.

Arăta a înger care a intrat în depresie după ce i-a spus doctorul să o lase mai moale cu marțipanul, că o să i se depună pe aripioare. Și-a lăsat părul creț, dar nu-i creștea decât pe bigudiuri.
Mai avea în dotare o privire dojenitoare, de mamă sedusă și abandonată.

În adolescența ei a învățat psihologie până a ajuns la psihiatru. I-a și zis psihiatrului:
‘- Omul cât trăiește, înviață !’
Doctorul i-a mărit doza.
‘- Dacă nu mă plâng, nu mă vindec !’ (s-a scuzat ea).

Deși ar fi vrut să renunțe la activitățile literar-artistico-cromatice, nu a putut. Nu-i permitea talentul.
‘Un om cu imaginație nu are nevoie de fapte, acte și-ntâmplări, ca să scrie despre ele. El imaginează scenarii plecând de la o idee’ (obișnuia ea să-și etaleze a(p)titudinile).
Ca urmare, se autovirala pe internet.

Zâna Panseluță aducea cu o gogoașă cu lapte. Fiindcă era pufoasă și cu gaură-n mijloc. Și se dădea cu lapte de corp după ce ieșea de la duș.

Ca profesie alesese să ilustreze cărți de colorat pentru pensionarii dezasistați social. Îi plăceau culorile curcubeului, deși nu simpatiza cu mișcarea LGBTQ+.

Compunea și fabule de leagăn pentru Radio Voinicel și copiii cu autism. Fiindcă mesajul ei subliminal îți inducea o stare de transă vecină cu coma. Din care nu te mai trezeau decât pompierii, cu furtunul reglat pe maxim de presiune. Păcat că mesajul era atât de dulceag încât te îngrășai în timp ce îl citeai și riscai un cyber-diabet.

Zâna Panseluță simțea nevoia de sens, că sex nu avea de unde.
Deși fanii ei erau mai mult holtei tomnatici și virgini, pe care îi înfierbânta prin desene cu contururi feminine redate în culori voit foviste.

Babele nu o suportau, fiindcă erau invidioase pe talentul ei de a creiona un univers atât de copilăresc și inocent încât îl considerau de nivelul clasei pregătitoare, de la grădiniță.
‘- Da femeia asta nu se mai maturizează odată ?’ (se întrebau ele cu ultimul colț rămas în cerul gurii, ofuscate).
‘- Că uită babalâcii noștri să își ia pastilele când postează ea !’… 

Panseluța făcea cumpărături online nu pentru că îi trebuiau, ci pentru că avea livrarea gratuită.

Zâna era o prețioasă atât de fițoasă încât cumpăra numai hârtie igienică din piele de crocodil. Și nu accepta decât extravirgin. De măsline presate la rece. Cu mâna. Nu mânca alune americane în ciocolată decât dacă cineva îi lingea mai întâi ciocolata de pe ele.

Când îi chiorăiau ei mațele, se auzea de fapt flora intestinală cum protesta împotriva meniului vegan.

După ce ani de zile Zâna Panseluță încălzise inima atâtor veterani la focul colorat al dragostei ei de frumos și blajin, îndrumându-i cu duhul blândeții și sfaturi ‘catharsisiene’ pe cărările întunecate și monocrome ale existenței, brusc explodă:

– Știți ceva ? Ia ajutați-vă singuri ! Nu-i mai deranjați pe alții cu problemele voastre. Că oricum nu le pasă…
– Ia uite dom’le, cum am îmbătrânit eu ca proasta, dând sfaturi pe care nu mi le-a cerut nimeni, la tot felul de trolli și conturi fictive. Cât am fost mai tânără, puteam să mă detonez și apoi să îmi văd de viața mea…Adică, să mă mărit și eu, ca tot omul. Și să-mi exasperez bărbatu și copiii, în loc de Stan și Bran, de pe internet…