Flag of the Romani people – Wikipedia
Pe vremea când nimeni nu era nostalgic după comunism, sărăcia răzbătea sub diverse forme. Dar era și sursă de inspirație pentru modalități alternative de economisire.
Una dintre acestea se numea ‘Roata țigănească’.
Se hotărau să intre în horă un anumit număr de proletari (nomenclaturiștii nu aveau nevoie de economii, ei aveau țara la dispoziție). Colegi de muncă, prieteni. Oameni ai muncii de la orașe și sate. Adică tovarăși și tovarășe care nu aveau să o șteargă camaraderește odată ce și-au încasat partea.
Se convenea asupra unei sume fixe la fiecare plată salarială. Se stabilea prin tragere la sorți ordinea în care participanții vor încasa, pe rând, ‘telemeaua’ (cașcaval nu se găsea) cotizată la acel moment.
Ideea a rămas și în contemporaneitate. Și a fost preluată și pe blogosferă. Ei, aș, sferă…Sfera este volumul perfect. Pe când aici vorbim mai mult de forma unui cartofoid.
Adică, eu citesc la tine, tu citești la mine și amândoi o ducem bine. Apoi noi doi citim la al treilea blogger. Și tot așa. Permutări de ‘N’ luate câte ‘K’. Până se ajunge la o bulă de cititori de like-uri dătători și un lung șirag de avatare ce apar ca mărgelele la fundul blogului.
Când roata asta țigănească a ajuns cu like-urile și la ultima verigă a lanțului, se reia procedeul de la capăt.
Se cere totuși o conveniență tacită asupra comentariilor: ‘nu da tare că mă doare, nici încet că n-am răbdare’. Sau: ‘scald-o și tu, când pe o parte, când pe alta’…
Doar că unora le tremură mâna și încep să o scalde cu mișcări regulate și ritmice. Iar românul fiind și gintă latină și gintă balcanică, cu cifră octanică ridicată, se inflamează instant. Combustie spontană.
Eee, și de abia acum putem vorbi de atmosferă pe rotunda blogosferă. Se formează alianțe, care se grupează în bisericuțe de cartier și evoluează până ajung la nivelul de confederații galactice.
Pentru un plus de confort, bloggerul poate acționa din spatele mai multor conturi și avatare, beneficiind pe lângă aliați și de propria galerie ‘personalizată’ de suporteri.
O altă dovadă de ingeniozitate carpatină este ascunsă în celebra frază ‘Dă Doamne mintea românului de pe urmă !’ (din formularea asta populară niciodată nu am înțeles dacă e vorba de ‘mintea’ sau de ‘românul’ de pe urmă).
Dacă ai luat în cuiu cătării pe cineva, nu îi depui o plângere renală. Adică nu te piși pe trandafirii lui, din fața balconului de la parter (că nu știi unde locuiește). Nu. Îi pregătești un atac la persoană sub formă de comentariu (sau chiar o postare în sine) asezonat cu tot ce ai la îndemână. Ideea este să reușești (mai mult sau mai puțin inspirat) să-i produci dușmanului de clasă o criză de pipotă. Să simți că după ce ai răsuflat tu ușurat, a început el să pufăie și să gâfâie îngreunat.
Dar (și aici lovește din nou inventivitea carpato-danubiano-pontică), ce te faci dacă ‘vizatul’ are opțiunea moderării comentariilor activată și textul tău nu vede lumina zilei ? Apelezi la un aliat să îți găzduiască textul pe blogul lui (oferind și explicații mai mult decât edificatoare). Știut fiind faptul că toată lumea în blogosferă pândește cu ochiul la gaură. La gaura cheii.
Românul s-a născut cică ‘poet’. O altă mistificare a istoriei. L-a expulzat mă-sa la șapte luni (din cauza flatulațiilor de la ceapă) direct mahalagiu cu pedigri mioritic.
Deci, dacă faci câțiva pași înapoi, ca să îți focalizezi mai bine imaginea de ansamblu, blogosfera românească seamănă cu un ceaun mare în care clocotesc la foc de balegă de cal, lăturile pentru porci. Imagine de ansamblu în care porcii înșiși își fierb lăturile, mestecând cu sârg, ca să nu li se prindă de fund…
Semnează, porcul de serviciu: Damblarin
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 
Câmpeanco !
Trebuie să recunosc că meritai mai mult din partea mea, la nivel de comentarii. Pentru că frecvența materialelor, pe care eu le consider bune, crescuse în ultima vreme. De la subiectele alese, la maniera sarcastică sau autoironică de a povesti, la metaforele reușite, la modul cum curgea povestea. M-ai luat prin surprindere, făcându-mă să râd mai mult decât mă așteptam.
Din punctul meu de vedere ai reușit să conștientizezi și să identifici un stil nou. Mult mai proaspăt și mai autentic (credibil) prin naturalețea lui. Mai aproape de pulsul unei realități cotidiene care mustește de un anormal ce se pretează a fi eviscerat și desființat prin mijloacele satirei acide, a textului pamfletar. România abundă în surse pentru o astfel de abordare. Nu știu cât de ușor îți vine ție acest stil. Cât de natural poate el deveni pentru tine. Dar e ceea ce eu savurez ca gen.
Mai mult decât un fiction de catifea, siropos, pisicos, artificial și cu petale mai multe decât în dulceața de trandafir. Pentru mine acest tip de atmosferă e un fel de efect de clovn malefic, de al cărui râs suav se îngrozesc și adulții. Pentru că trădează un fel de alienare mentală, sufletească, grotească, de azil de nebuni…Care îți zâmbesc angelic în timp ce te hăcuie cu satârul…(cred că ai prins ideea).
Dar, asta e viziunea mea. Și nu pretind că aș deține adevărul absolut în materie de scris…
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
În altă ordine de idei. De ce nu am reacționat ? Pentru că m-am distanțat de tine !
Prima jumătate de vină este a ta. Ai ales o ambiguitate strategică. Cu fundul în două luntri care se distanțau treptat una de alta. Sperând în mod naiv că le poți ține laolaltă (deși ai putut observa cu ochiul liber cât de mult am ajuns să detest contextul respectiv).
În cealaltă jumătate apari ca o victimă colaterală a contextului blogosferic moștenit, pe care încă îl târăști după tine, ca pe o tinichea. Un context osificat, ‘înțepenit în proiect’, incapabil de progres. Plin de impresii dar gol de conținut consistent. Un cimitir al ‘intelectualilor’ în care se învață unul pe altul cum ‘să țesem frumos’, după ce ne periem vârtos. Fiecare cu forfecuța și ghemul lui. Nu de mătase, ci de naftalină. Personal, mă sufoc la Pompele Funebre !
Sigur că Liberul Albitru există ! Nu-ți pot cere să te debarasezi de un trecut blogosferic (care pare încă să te domine).
Dar nu îmi poți cere nici tu mie să cultiv relații de blogger cu cineva care alege să continue să se joace cu naftalina ! Sunt alergic la naftalină !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu, trecut blogosferic n-am.
Nu-s blogger, că dacă aș fi fost, aveam un singur blog, îmi formam o audiență și prestam la greu, cu scopul clar de a crește indiferent cum și în ce fel.
Dar eu am șters blogurile unul câte unul și-am apărut în fel de fel de chipuri, ca un simplu creator, pe un nivel, fără să aspir la altul, mai spre low.
N-am investit cât aș fi putut… doar pentru că n-am vrut.
Pe partea cu comentariile… a fost, recunosc, un ambiț simplu, un soi de provocare determinată de faptul că, atunci când citeam comentariile altora, mi se păreau așa de trase la indigo, încât mi-am dorit să apar cu altceva: cu un ton diferit, cu un vibe nou, cu ceva care luminează și binedispune.
Să nu semăn. Să nu repet. Să nu mă aliniez doar ca să fiu parte din decor.
Nu am vrut să stau doar să privesc textul pe ecran, am vrut să am o reacție. Așa am ales Arca lui Goe. Mi-au plăcut articolele și mi-a plăcut că acolo erau câțiva comentatori, și mi-am zis: „Cu siguranță o să-mi fac și eu loc.” Și-am sărit în barcă.
Nu m-a interesat cine e Goe, Stely, Smaranda, Radu, Suzana, Nostra, Renata, Bau Bau – mi-a plăcut că erau câțiva. Atât mi-a trebuit.
Am comentat cu perseverență, cu documentare, cu DEX-ul în bară și cu inima cât un purice de teamă să nu greșesc gramatical.
Când am văzut că, pe Arca, pot duce comentariile – adică pot construi idei, pot glumi, pot vibra – am prins curaj și-am început să comentez și pe alte bloguri, până am ajuns și la Damblarin.
Eu, în limita timpului meu disponibil, voi comenta în continuare. Fără să intru în polemici, fără să mă intereseze cine e persoana din spate și nici felul în care îmi răspunde.
Nu pentru like-uri. Nu pentru validare. Doar pentru că simt că am ceva de spus.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Blogosfera e un spațiu liber, ca o piață fără tarabe fixe, unde fiecare vine cu ce are prin desagă unii scriu, alții citesc, unii comentează, alții doar dau like și fug, important e că nimeni nu-ți cere voie, nu-ți dă notă de subsol și nici nu te ia la rost dacă nu zici „prezent” zilnic.
„Bisericuțe” n-am observat, deși nu m-am uitat cu lupa de altar, dar recunosc cu seninătate că eu comentez doar acolo unde-i cald, unde mi se răspunde cu omenie și, dacă se poate, cu un pic de umor, fiindcă nu simt nevoia să socializez cu acri care scriu ca și cum le-ar fi murit internetul de ciudă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu ai văzut ‘Bisericuțe’ ? Chiar așa subiectivă poți deveni când vrei ?
Vrei să nominalizez eu ‘enoriașii’ uneia sau alteia ? Nu am să o fac. Din motive de ‘austeritate’… 😉
Ok, înțeleg că simți nevoia și să comunici, nu doar să scrii (spre deosebire de mine). Am început să răspund la comentarii și ulterior să comentez, doar după ‘fatidica zi în care m-ai descoperit tu’… 😉
Nu intenționez să aloc prea multe resurse acestui gen de ‘socializare’, care nu are o finalitate. Mă refer la faptul de a mă angrena în tematici deschise de unul și de altul, pe ici pe colo.
Nu mă refer la faptul de a comenta la o postare sau de a răspunde la comentul altcuiva.
Dar, fie, poate că o să mă implic puțin mai mult la categoria comentarii și răspunsuri la comentarii…
E Ok așa ?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu, nu simt nicio nevoie de comunicare suplimentară. Am cu cine să vorbesc, și oricum, prin natura jobului, comunic deja mult mai mult decât mi-aș dori.
Dar una e să scriu eu ce-mi trece prin cap, liberă, fără constrângeri, și alta e să citesc un text, să-mi pun mintea la contribuție, să compun un comentariu și să schimb păreri cu autorul. Mă fascinează exercițiul ăsta, pentru că autorul a gândit ceva într-un anumit fel, iar eu vin cu ideile mele poate complet diferite.
Și acum, ca fapt straniu, pe care nici eu nu mi-l pot explica: nu prea ador comentariile la articolele mele. Mai ales cele de apreciere. Le urăsc, sincer. Dacă e un comentariu legat strict de temă, n-am nicio problemă. Ba dimpotrivă. Dar dacă vine cineva cu un „minunat”, „superb” sau „felicitări”… ceva din mine se închide.
Fix atunci încep și să dau înapoi. Nu-mi mai vine să mai postez nimic. E ca și cum entuziasmul meu se oprește brusc în fața entuziasmului celorlalți. Am vrut, la un moment dat, chiar să închid comentariile. Dar m-am oprit am simțit că n-ar fi corect.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt pe drum. Revin !
ApreciazăApreciază
Ai punctat bine… n-aș generaliza, desigur.
Bine că avem, încă, libertatea de a merge/reveni/citi/exprima unde dorim și de a ne păstra locul propriu (doar) pentru cine dorim. E și o îngrădire în asta, e drept… dar, dacă altfel nu se poate?!
ApreciazăApreciat de 1 persoană