Bătut mai rău ca un câine

Îmi aduc aminte de vara lui optzeci și nouă, de parcă a fost mâine,
Am ajuns pe malul Dunării, privind cum și soarele a fugit în Vest,
Prins de grăniceri și frăgezit cu patul puștii-n dantură ca un câine,
Mi s-a amintit că în Republica Socialistă la demnitate nu se dă rest.

Când mi-am revenit în simțiri din iad, am scuipat roșu ca la dentist,
Am chemat pe unul dintre îngerii morții care îmi zdrobeau cariera,
Și i-am șoptit stropindu-l în ureche: mai bine mort decât comunist !
Am pierdut lumina din nou, când bocancii lor îmi sfărâmau etajera.

Luni mai târziu s-a hotărât să bată de data asta, Vântul Schimbării,
Am văzut lumina din cer și am zâmbit știrb, dar plin de rezonanță;
Pentru ca la alegeri să lupt din toată puterea, cu idioții, impostorii,
Ca țara să stea departe de roșu, din nou, pe drumul către speranță.