ȚIE CUM ȚI-E NOROCUL ?

‘România are atât de mult noroc încât nici nu are nevoie de politicieni’, afirma Petre Carp la sfârșitul primului război mondial.

‘Unde sapă sapa locul sare din pământ norocul’ scria și Tudor Arghezi în poezia ‘Mamă țară’.

Observăm deci ce nație norocoasă și totodată competentă suntem în prezent. Specializați ca atotștiutori și părerologi cu diplome și atestate în horo(r)scoape și alte amenințări antice. Suntem o nație a cărei expertiză cuprinde toate domeniile posibile și nu există fenomene fizice sau metafizice care să nu fie explicate de români.

Cititorul neavizat și naiv nu se poate abține să nu se întrebe: da de unde atâta noroc pe capul nostru ?

Mai întâi trebuie să elucidăm sursa norocului la români. Pentru că, atunci când vine vorba să-și identifice sursa propriului noroc, românul ocupă o poziție unică printre toate celelalte națiuni.

‘Norocul’ românesc poate fi mâncat. Poți călca în el. Poți face bici din el. Are moț. Are ochi. Poți să-l pălmuiești. Poate păstra tăcerea, ascuns în iarbă. În vorbire, poate fi substantiv femimin care definește o asociere neplăcută de cuvinte. Iar când trăiești la noroc, acest stil de viață are propriul său nume: ‘Viață de c*cat’.

Nu cred că se poate formula un răspuns clar la întrebarea: Ce anume i-a determinat pe valahi, în etnogeneza lor, să asocieze ‘norocul’ cu ‘c*catul’ ?

Se poate presupune doar că au avut atâta contact cu inocenta biomasă, încât nu le-a intrat doar în pori ci și în mentalul colectiv. Și nu ca o noțiune respingătoare oarecare, ci ca una de rezonanță pozitivă maximală : ‘NOROCUL’ însuși.

Cartea ‘Credințe și superstiții românești’, după Arthur Gorovei și Gh. F. Ciașanu, aruncă lumină asupra subiectului în societatea românească de dinainte de 1900. Din practicile medicinei scatofile ale vremii aș aminti doar faptul că buboaiele se tratau prin ungere cu c*cat de câine alb. Iar în ‘tratamentul’ împotriva frigurilor se întrebuințau trei tipuri diferite de fecale: cele de lup (doar cele care conțineau mult păr) se foloseau la făcut fum; tot pentru fum se folosea și găinațul de barză. Iar balega de cal trebuia stoarsă de zeamă, amestecată cu apă și apoi trebuia turnată pe gâtul bolnavului.

În ‘Dicționarul de leacuri’ scris în 1935 de către doctorul Vasile Voiculescu, sunt criticate tradițiile în care balega era considerată panaceu. Pentru vâjâiala din ureche, de exemplu, se lipea balegă de ureche și se purta așa o vreme sau se afuma interiorul urechii cu respectiva plămădeală ‘Bio de Joiană’.

Chiar și în ziua de astăzi se mai folosește în procesul de distilare al țuicii, găinaț (printre alte ingrediente secrete).

Așadar, dacă sunteți străin de realitatea românească și vreți să veniți și să călcați pe teren minat cu noroace la tot pasul, încercați să vă obișnuiți cu c*catul din timp și în mod treptat (fiindcă este o esență tare). În funcție de zonă, întâlnirea față în față cu un c*cat în habitatul său natural poate fi mai reală decât vă așteptați.

Dar, chiar mai important, este să înțelegeți că în cultura românescă cine te scoate din c*cat nu îți vrea neapărat binele, iar cine te bagă în c*cat nu îți vrea neapărat răul. După cum ți-e norocul !

Închei citându-l pe maestrul Horațiu Mălăele:

‘Trecut de c*cat am avut, prezent de c*cat avem, bine măcar că nu avem nici un fel de viitor’…