Ceață în Transilvania

Din cele negre măguri se prăvale
Umedă, densă, rece, fatală, ceața,
Înghițind lacom mai totul în cale,
Și împresurând în vale, dimineața.

Din pâlcuri albe sare în streșini,
Câte un craniu-n vârf de țeapă,
Cerbi scheletici ies din mlaștini,
Boncănind istoviți a dor de apă.

Iar ciupercile cele voit otrăvitoare,
Ce devorând lent dalbele cadavre,
Ți se agață cu vioiciune de picioare;
Stau nonșalante, pasive, la palavre.

Când e ceață densă în Transilvania,
Moartea vine desigur în concediu;
Alaiul ei tomnatic e ca tras cu sania,
De boi jupuiți, cu un colorit funebru.

Suflete damnate-n negre patimi,
De strigoi flămânzi legați de glie,
Cu un țăruș adânc înfipt în inimi,
Orbecăie, sângerând pe țărâna vie.

Bufnițele cenușii, solitare și speriate,
De spânul străin, cel proaspăt sosit,
Sfâșie ceața cu țipetele lor sacadate,
Umplu aerul de un semn rău prevestit.

De printre valurile morbide de ceață,
Mi-a ieșit în cale brusc, ea, Cotoroanța,
Cu un rânjet malign ce-mi făcea greață;
M-am panicat, scâncind: ‘- Bună neața !’

– Voinicule, nu e ceață ce vezi tu pe deal !
Căci noi de veacuri suntem blestemați,
Cu dulceața unui vechi trai patriarhal;
În care ne sugem sângele, ca buni frați,
La poalele domoale ale Munților Carpați.