Balada corbului

Un cer albastru infinit,

O stâncă și-un copac trăsnit.

Pe o cracă, un corb rătăcit de mamă,

Răscolit de vânt,

În rest, doar cerul nesfârșit.

oOo

Stă înfipt acol’ de o vreme bună,

Sclipind în noapte de la lună,

Nu vrea să zboare nicidecum

La vale, peste culmi,

Stă cocoțat la deal de stână.

oOo

Pe creanga putredă de pin,

În stoluri rândunici revin,

Dar nu se apără de ciocuri

Ce-i umplu pieptul de spărturi,

Ci, el stă sus, în vârf de pin.

oOo

N-am văzut corb așa sucit,

Cred că-nălțimea l-a tâmpit,

De nu se mișcă mai de loc,

Nu croncăne din cioc.

Ce soi de corb afurisit !

oOo

De aș fi fost eu în locul lui,

Aș fi avut un cuib cu pui,

Nu aș fi stat pe o cracă,

Singur împlântat,

Făr’ să port grija nimănui.

oOo

Mai de cu seară am aflat

Un lucru ce m-a întristat,

Nu stătea el de bună voie

Nemișcat.

Corbul, de fapt, era împăiat.