PA, PA, NAȘU !

Era o frumoasă toamnă de septembrie 2022.  Nimic nu prevestea la orizont ce avea să vină. Până nu ne-am apropiat de granița României periculos de mult.

După patru ani de abstinență am decis cu insistență să ne aducem situația identitară românească la zi, că ne expirase pe alocuri. Și anume în punctele esențiale.
Am hotărât să intrăm în țară pe la Vama Borș, fiindcă ni se borșise anticipat. Aveam și de ce.

De la privirea atent disprețuitoare a vameșului romârlan și până la panoul de ‘Bun Venit în România !’. Panou cu mesajul subliminal ce îndemna la emigrare, subtil mascat în textul sugestiv: „Pentru siguranța tuturor, păstrați distanța!”

Și continuând cu traficul greu, (adică îngreunat de tirurile care circulau în paralel pe cele două benzi pe sens), totul prevestea un trecut intens cu perspective așijderea.

Am reușit să surprindem într-o curbă și celebrul ritual de îmbărbătare în care polițistul de la rutieră îl pune pe câte un șofer cu volanu pe dreapta să sufle-n caserolă pe stânga. Dar șoferul nu nimerește muștiucul la cimpoi pe motiv de vin din struguri ‘țâța caprii’, la pet.

Frumos dom’le, frumos. Folclor gabaritic ca la țară. Ce mai, cu cât înaintai în peisaj cu atât te îmbibai de istorie nescrisă dar și neștearsă.

Preumblându-mă printr-un municipiu în căutarea de cărți ilustrate pentru adulți întârziați (cu copilul încă în ei), am aflat că setea de lectură a românilor a scăzut într-atât încât singura librărie cu cărți rămasă din puzderia de altă dată era cea din scara unui bloc. Vorba aia…”Carte, cinste cui te-a scris!’. Dar n-are cine să te citească.

L-am regăsit după patru ani pe același trubadur la colț de rai, dar mai știrb și fără blană, schelăind cu o chitară a la Cenaclul Flacăra.
– Încă mai cânți? l-am întrebat.
– O ard istoric și tradițional. La fiecare oră exactă. A zis primarul că dacă nu cânt ca cucu cu pendulă, ca să se minuneze turiștii străini, îmi taie socialul.

La un moment dat a trebuit să solicit un alt certificat de naștere în original, de la primăria unde m-am născut (deci, m-am născut primar). Venisem super pregătit, cu formularul gata completat. La care Ghiță de la sculărie, pardon, de la primărie, ridică duios o sprânceană de pe jos și îmi doinii suav din frunză de lobodă made in China:
– Online, este ? arătând cu scobitoarea din colțul gurii, pe care se uscase muștarul și zeama de mititel, către formularul din mâna mea.
Zic: – Da!
– Nooo e bun! Se poate? Păi cunoaștem și noi!…

Și mi-a dat același formular dar necompletat. M-a plesnit sinuzita direct peste meninge.
Atunci am realizat de ce se panichează funcționarii români când aud de digitalizarea birocrației. Online-ul pentru un funcționar e ca usturoiul, dar ce spun usturoiul, e ca glonțul de argint pentru un vampir: moarte curată.

Am intrat în farmacia ‘Doctor Max’. S-a dovedit a fii o denumire neinspirată, fiindcă ni s-a spus că farmacia nu are pe stoc decât jumătate din ce avem noi pe listă. Nu era mai potrivit să își zică ‘Doctorul Mix’ ? Întreb și eu…

Dar a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut un tânăr farmacist. Era slab și avea părul atât de rar și ciufulit încât ziceai că e vată pe băț. Iar mâinile îi tremurau de parcă spărgea semințe cu picamăru cât era ziua de lungă. Cred că de la prea multe pastile. Mi-a zis că multe din fetele care au terminat profilul farmaceutic au plecat în Occident la produs. Iar băieții care nu au rezistat în construcții acolo s-au întors în țară pe post de farmaciști.
Ne-a dat un Diclofenac condamnat cu suspendare și eliberare prelungită și Nistatin cu levănțică. Ca să nu facem pleurotus pe limbă de la antibiotice și ca să râgâim aromat. Toate astea au fost puse apoi într-o plasă pe care scria: „Când Dr. Max este activ, efectul e relaxativ”.

La ghișeul ‘Evidența copulației’ (sau era a populației?), am regăsit, evident, o populată doamnă ofițer care ne explica din toți bojocii cum că nu trebuia să venim în țară ca să ne înnoim cărțile de identitate. Că și euro-bugetarii ăia de la ambasadă, care nu fac nimic toată ziua, ar trebui să muncească. Dar, spre deosebire de ea, ăia își exersează stilul pe mii de euro chiar dacă sunt puși acolo tot în slujba cetățenilor români, ca și ea…

Undeva în lateralul doamnei ofițer executa lucrări de caligrafie pe coala clientului o băbăciune cu pielea-n pliuri ce curgeau domol la vale de pe fața trecută multișor de pensia de platină. Când a cuvântat am tresărit ca la auzul unei voci de pițipoancă adolescentină la linia telefonică erotică. M-am uitat împrejur ca să identific deținătoarea senzualei pițigăieli lascive și nu am dat decât de ea. Cățeaua din rasa Shar Pei. Dacă ar fi lucrat la linia fierbinte cu vocea aia ar fi revoluționat telemedicina. Fiindcă ar fi îndreptat lucrurile de la distanță.

Înainte să fim basculați spre ieșire de către un ghid turistic mototol, monoling și cu epoleți, (care se ocupa cu organizarea furatului din buzunare ordonat și fără îmbrânceli), am pupat-o pe doamna ofițer pe ghiulul dintre țâțe sperând într-o rezolvare a noilor cărți de identitate cât mai grabnică. Zile, dacă se poate, nu săptămâni.

La bancă, ca la bancă. Aflu cu sudoare că la depozitele în Euro nu se mai acordă dobândă dar se percepe în continuare comision. Când am întrebat sfios din vârful țuguiat al buzelor cum de e posibil așa ceva la o bancă care se numește Banca Comercială Română, virgina gonflabilă reșapată din spatele ghișeului și-a apelat colega colaterală:
– Poți să te ocupi tu de domnu ? Că eu am o operațiune…

La Primărie – Taxe si Impozite – Camera 4 – Departamentul Constatare (așa departament nu au nici americanii!), o doamnă ciufută cu tocuri de plută ne-a poftit afară din birou pe motiv că ne aduce ea înăutru când ne vine rândul (deși eram singurii !).
– Luați loc afară și așteptați! (decretă ea imperial).
Afară nu erau scaune ci doar ghivece mari cu cactuși și mai mari. I-am spus soției:
– Tu te așezi, iar eu aștept în picioare !
S-a deschis ușa și conțopista a luat-o pe soție de după umeri, camaraderește, ignorându-mă ca pe un cremvuști scăpat în praf.
Când s-a redeschis brusc ușa, coafata cu fixativ a zâmbit tâmp și a constatat din departament cu voce tare:
– Mă scuzați că v-am lăsat afară și am luat-o doar pe doamna, dar dumneavoastră nu arătați a proprietar.

La mall mi-a plăcut ‘Gustul unic de curcan rotisat’. O reclamă luminoasă de 3/5 metri, pe peretele de lângă intrarea în veceurile de bărbați. Shaormeria era plasată în cu totul altă parte. Deh, ingeniozitate românească. Să îți amintești de ce ai tras apa. La intrarea în veceurile pentru femei însă, o altă reclamă autohtonă te avertiza că dacă intră, femeia va beneficia de: ‘Experiențe inedite și premii cu personalitate’.
 
Depopulare sau populare cu bătrâni? Aceasta-i întrebarea!
Prima zi de școală a inundat străzile din jurul instituțiilor de învătământ primar cu bighidii mici și gălăgioși, aspect ce pare să confirme că în perioada de carantină românii și-au redescoperit procreativitatea. Pardon. Procrearea, am vrut să zic. Doar că depopularea observată de unii și de alții, pe alocuri și în mai multe zone, se traduce de fapt prin sintagma ‘populare cu bătrâni’. Poate că și acestui fapt se datorează școlile cu buda-n curte. Sau, optimismul debordant al generației de aur a pensionarilor pesedizați. Care văd în Ucraina un stat agresor și în Putin un strat protector, care te poate izola de coroziva penetrare a bunăstării americane și europene.

La piață. Producătorii ? Niște țărani taică. Prețurile? Emancipate, coafate, occidentale, muică. Doar că și aici depopularea se resimte. În special la produsele de lacto-bar. Singura ciobăniță pe care am găsit-o în spațiul amenajat, spațiu ce puțea a burduf brânzit ne-a declarat că nu se mai găsește suficient personal calificat pentru munca la stână fiindcă toți au plecat cu oile în transhumanță la munți. Munții Pirinei, Munții Alpi, Munții Pădurea Neagră…

Încă din străinătate soția a avut două visuri mari și late: gomboți și papanași cu brânză. De gomboți ne-am alinat pe la rudele din sat. Deși soția mă mai apostrofează uneori că mă plesnește peste gombot dacă mai mârâi.

Cu papanașii e o poveste mai urbană, de terasă.
După ce am comandat ghidându-ne după un meniu scris cu hieroglife caligrafice am realizat că ‘o porție’ de papanași era de fapt doi, cât două cocoașe de cămilă bactriană din Asia de Est. A trebuit să înfulecăm geto-dacic, ținându-ne de frunte unul pe altul și încurajându-ne gingaș cu imbolduri din folclorul minier.
Doar ca să o aud apoi pe soție că ar trebui să luăm cu noi în Belgia niște papanași. Am scos grăbit un :

– Ba! (categoric și ardelenesc, cu smântâna încă caldă printre dinți).
– De ce nu ? E o porție de … dulce Românie, la urma urmei! (zice ea). Nu îți amintești ce buni au fost și la nașu ?…
– Auzi, știi ceva, draga mea? Uiți că de prea multă dulcegăreală românească am plecat noi din țară ?
Așa că … pa, pa, nașu!