O frunză de arțar

Am fost doar o frunză-n calea ta,
Veștedă, galbenă și căzută în uitare,
Ecoul altor vremi, petic de catifea,
Peste care tu ai călcat nepăsătoare.

În urma ta nervurile-mi strivite,
Mai spun încă povestea hărăzită,
Stolurilor de vrăbii și ciori neobosite,
Ce scormonesc materia putrezită.

Cândva, de mult, îți vei aduce aminte,
Că ai strivit chiar sufletul pereche,
Sub mult prea grăbita-ți încălțăminte,
Când alergai spre lumea tot mai veche.

O frunză de arțar căzută pe o dală,
Într-un parc bătrân și de neîngrijit,
O pală de iubire eternă și banală,
Pe care o vei căuta-n zadar, la infinit.