CURA DE SLĂBIRE

Mi-a zis într-o zi medicul generalist veterinar:

– Damblarine, ai cu douăj’ de kile în plus. Vezi cum faci să scapi de ele. Poate le vrea altu…Că altfel dăm în alte mirodenii, de nu te mai vezi scăpat de condimente. Dacă vrei să slăbești trebuie să îți schimbi stilul de gândire, Damblarine. Gândești cam gras…După cum aud că îți scârțâie balamalele, îți recomand mai degrabă o tricicletă cu goarnă decât alergatul cu pianul pe scări. Și Dieta, Damblarine ! Dieta !

Cât la sută era malpraxis și cât la sută era deontologie, numai Ăl de Sus știe…

– Dom’ doctor, zic, știți care e problema cu dieta ? Că pe când să se facă simțite efectele benefice, ai ajuns de te laudă popa în fața blocului…

Mi-am zis că decât să-mi comand urnă funerară termos, cu pereți dubli, ca să nu se piardă căldura după incinerarea prematură, mai bine ascult de sfatul lui nenea doctorul.

Și uite așa m-a echipat nevasta cu colanți cu tampon, pentru bicicliști, ca să nu îmi încurce scăunelul socotelile (îmi dau jos boxerii ca să nu mă incomodeze la genunchi și îmi iau inghinalii). Jacă cu buzunarele pe șale, la rinichi, și sticlă de apă cu biberon, de atârnat pe țeghe la bițiclă. Bineînțeles, cască pentru implant de păr (că are găurile gata făcute), cheptar reflectorizant cu motive sportive de pedalat și mănușele cu vedere la buricele deștelor. Arăt ca un struț despănușat cu oul țuguiat cocoțat în vârful capului.

Băi, da când mă urc pe bițiclă prind așa o viteză de rămâne frigul în spate.

Stimat cititoriu, toate lucrurile pentru care merită să trăiești mi-au fost interzise de către dieteticiancă. De parcă îmi era soacră, nu alta. Și cele mai macabre rețete de tortură mi-au fost în schimb recomandate ca parte a unei diete de viață slăbită. Să mă vedeți cum rumeg la rădăcini și gulii, de râgâi toată ziua a ierbivor (asta dacă nu cumva îmi trece prin maț și vreun alt gând)…

Cum ajung de la serviciu acasă mă nutresc superficial cu ceva banal care nu se depune (decât pe pereții veceului), apoi mă echipez de scandal și încalec pe Calul Bălan cu lanț și încep să vâslesc din pedale către parcul din apropiere, ocazie cu care servesc câte 15 kilometri de sănătate mobilă. Așa încât, când mă dau jos de pe bidiviu, crăcănat și cu scaunul de la bicicletă rămas între buci, pășesc ca în străchini și scot o limbă mai bleagă decât a câinilor care-și aleargă stăpânele frustrate prin parc.

Am început să mă trezesc cu o poftă de somn, ceva de speriat. Gropițele din obraji au ajuns mai adânci decât buricul, ochii s-au afundat în orbite de la ochelarii de protecție care mă strâng când plouă iar cearcănele au căpătat un contur ferm, de invidiat. Mai urmează să-mi slăbească și dantura și, clar, trebuie să-mi schimb poza de buletin.

Doar la medic, când mă urc pe cântar, cifrele rămân neschimbate, de parcă, al dracu, ar fi fotografie…

Damblarin