CIOBANUL AGNOSTIC

Ciobanul Gusti a devenit gnostic din momentul în care a descoperit că există și alte poteci care duc la Dumnezeu, nu doar cele bătătorite de popă. Pentru că el prefera cunoașterea în locul ignoranței si forța argumentelor mistice în locul dogmei.

Într-o dimineață, pe când își păștea turma prin negura măgurii, auzi o voce nepământeană strigându-l din ceața pădurii:

Dumnezeu: – Gustiii, Gustiii ! Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Decebal și Traian !

Gusti: – No tulai Doamne dragă, io tie rog ca să mă ierț ! D-apăi cu slova asta, oi fi vrut ca să mă cerț ?

D: – De ce spui asta ?

G: – Doamne, oare de aia sîntiem triști ? Că ne-ai făcut din securiști ?

D: – ?!?

G: – D-apăi dacă doi bărbaț nu se curesc, atuncea ce Doamne iartă-mă, Doamne ?

D: – Nu crede tot ce ți se prezintă drept istoria neamului !

G: – Doamne, io îs cioban mioritic. Mă mai jăluiesc, da nu-s pre critic. M-am născut poet ( vez bine), că șî uăile le mulg în rime…Da, ca s-o duci mai binișor, tre să te naști antreprenor, Doamne. Auz, dacă tăt te-ai nimerit pân zonă, aș vre să te-ntreb ceva. De la ce vine numele România ? De la ‘Țara romanilor’ ? Sau de la ‘rumânie’ ? Starea de sărăcie a țăranului fără pământ, legat de glia stăpânului ? De unde vine și vorba aia că ‘l-a iertat de rumânie’…Că ni nu știu cum să mă mai rog țîie: ‘Doamne, iartă-mă de rumânie’, sau ‘Doamne iartă-mă de Românie’ ?…

Șî aș vrea să te mai întreb ceva, că unii zîc una, ba alțîî zîc alta: Românii zîc că Ardealu îi a lor, îl au, da nu fac ninic. L-o lăsat de mântuială, în plata Domnului, Doamne. Ungurii zîc că Ardealu îi a lor, nu îl au, da încep să investească în el. De aia zîc, până la urmă, a cui o fi Ardealu, Doamne ? Da nu te mai întreb, că știu că nu te baji pe teme de astea…Da nu uita că dintre tăț copiii tăi, noi, ortodocșîî, sîntem hăi mai amărâț cu duhu șî nefericiț, Doamne…Că pupăm la moaște de la Crăciun la Paște…

D: – Gusti, fiule, va venii o vreme când toți copiii mei nu se vor mai diferenția între ei, așa cum o fac astăzi…

G: Da Doamne, dacă n-ai treabă urjentă, te-aș mai întreba. Că io-s de fiecare dată din staulu lu ăia nehotărâț, care nu iasă veac la vot, (Doamne feri șî apără, Doamne !), apă votu nieu chiar să merită ? Ca să nu mă scobor di pă munte dijeaba la votare, pă zăpada mnieilor…Știi cum zâc ? Că pleacă ai noști, vin ai noști, noi rămâniem tăt de proști, vorba slovei. Afurisăște-i Doamne !….

Se făcea că într-o mare hărmălaie, Sfântul Duh îl trăgea de picioare în sus, către cer. Gusti vru să se zbată și dădu cu mâna în briceagul uitat deschis. Atunci tresări, se trezi și auzi câinii lătrând, în timp ce Ursu (dulăul ciobănesc mioritic), îl trăgea de ițari să se trezească. Că la buletinul de știri de la radio tocmai anunțau că țara a ajuns în gura lupilor și că de data asta nu mai are cine să o apere de colții lor (iar câinii simțeau primejdia).

– Până la Dumnezăuu de la Catedrala Neamului tie mâncă Sfințîî de la Casa Poporului ! (își zise Gusti)

Din ziua aceea Gusti nu a mai fost un gnostic moale și pufos. Pentru că a devenit un agnostic țapăn și țâfnos. Care s-a decis să rămână indecis și să nu mai voteze pentru căcăreze. Că brânza și așa e la munte.

Damblarin