Natură statică

 

Privesc ades aceleaşi culori uscate de timp

Pe-o paletă uitată-ntr-un colţ de cămară,

Mă-ntreb dacă-n sufletu-mi mai zace vreun nimb

Ce ar putea să răzbată cu ecou estompat până afară.

 

 

E praf pe culori şi sunt stropi de nuanţe umbrite;

E prea mică lumina ce ar putea zugrăvi,

Un contur de artist printre pensuli înţepenite

Şi un palid portret, fără ochi în orbitele-i vii.

 

 

Este greu să trăieşti când nu poţi să creezi,

Este greu să creezi, când nu poţi să exişti.

N-ai puterea să aspiri spre înalt, să visezi,

Când nu-i ochi ce să vadă că tu încă mai mişti.

 

 

Pânză de păianjen atârnând de penel,

Cochilie de melc jumătate strivit,

Un portret cu un giulgiu îngălbenit pe el

Lângă un vas antic, de vreme ciobit.

 

 

Acesta-i tabloul ce ultim pictez,

Aceasta e tema ce-acum am ales,

E dramatic ca mie mereu să-mi dictez

Un refren demodat, cu-n final neînţeles.

Damblarin