STINGEȚI LUMINILE CĂ ZUGRĂVIM

Era o zi încărcată de sentimentul importanței, ca oricare alta. Delegații din teritoriu s-au prezentat dis de dimineață, cu cravate care mai de care mai colorate (ca să abată atenția de la pântecele bombate și costumele gri).

Avea să se desfășoare o ședință cooperativă a Biroului Executiv în care urma să se decidă linia Partidului și pătrățelul fiecărui lider, în ordine descrescătoare până la cel mai înalt nivel. Era momentul unor mari decizii, îndelung așteptate, care aveau să relanseze Partidul, să reformeze doctrina și să propulseze nobilele valori ale celor care nu aveau valoare, spre noi culmi de civilizație și regres.

Președintele era un prost cu păreri. Un impotent care îți futea nervii. De câte ori își sufla nasul, se auzea a trombon pe ambele pârți. Îi plăceau brânza instant, birocrația și frecățeii cu lapte. El susținea că i-a citit pe ‘clasici’ încă de la școală ( se referea la etichetele de pe sticle). Din când în când mai avea câte o sclipire neinteligentă. Dar altfel, era un membru marcant ce răspundea întotdeauna cu un ‘Da !’ șarmant în fața camerelor de filmat și cu un ‘Nu !’ hotărât în fața Instanței Judecătorești. Exemplul devotamentului său pentru propria cauză a fost un puternic stimulent și pentru eșantioanele inferioare, stivuite pe întreg teritoriul. Era așadar și el prezent, ca să inspire, deși părea că o să transpire, mai mult absent.

In sala de ședință zumzetul și vânzoleala se luaseră la întrecere cu scârțâitul parchetului și târâitul scaunelor. Era o atmosferă pozitivă, ca o a doua șansă…

– Stimați colegi, dragi subalterne, onorată insistență… (se auzi în microfon vocea răgușită a președintelui de partid). Parcă Marin Preda a zis, cică tipul nu a mai avut răbdare… Sau, era ‘timpul’ ? că nu îmi mai amintesc bine…Unii se întreabă, cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Dar la această întrebare existențială nimeni nu a găsit încă răspuns. Eu în schimb mă întreb, de la ce dreaq m-am balonat așa în ultimele zile ?!… Ca să fiu modest ar trebui să recunosc că suntem cei mai buni !…Că pe ăștia dacă-i lași, vreau să bage-n Costituție încă o Revoluție…Pen’ că noi suntem feriga lipsă din lanțul trofic, pe care încă o caută darviniștii, dar care face legătura între omul primitiv și societatea modernă. Deci, bă băiatule, era o vreme când omul mai cosea un nasture, mai urzea o șosetă, dar acum, omenirea nu mai trebuie sa facă asta. Fiindcă ne-am dezvoltat. Fiindcă ne-am modernizat…Acum, adevărul este că dacă românu nu toarnă betoane zice că nu rămâne nimic în urma lui…Că așa-i românu când n-are ce face și nu se înscrie în partid… Își face de lucru și dacă nu ar fi lumea creată… Ce mai încoace-ncolo, pe vremuri era mânăreală cu piciorul… Pen’ că rolul margarinei este să pună în valoare untu…

La un moment dat din sală se auzi o voce pițigăiată cu un timbru vocal ce ardea de indignare, care întrerupse firul narațiunii brodat cu migală și cu limbă de lemn:

– Deci, până la urmă ce facem domnule președinte ? O tot lălăim așa până se duce dracu partidul de râpă ? E nevoie de o schimbare…Cât de cât…Decât că avem nevoie de o justificare, ceva acolo…Să se vadă de pe stradă că se întâmplă ceva bun și la noi și nu mai ardem curentul degeaba, că tușeste lumea de la fum dom’le !…

– Păăăiii… ăăă…Atunci, stingeți luminile și ziceți că zugrăvim !