Copilul mort din noi

Doamne, oare când a murit de mult copilul din noi ?

Căci nu îl mai aud râzând, când privesc ades spre stele

Și simt că în suflet, în locul lui, am un mormânt gol.

De ce ne-am maturizat oare spre brutalitate și război ?

Născuți cu aripi de îngeri, decăzuți ca otrăvitele ’iele’,

Ne tărâm pe fundul insulei umanității ca un negru stol.

Copilul mort din noi e oare generația de mâine ?

Sunt ei cei care strigă către  noi din tăcerea eternă ?

E doar întunericul din inima unei destin abandonat .

Urma lipicioasă a ceea ce am creat unde va rămâne ?

Când din tot ce am fi putut fi, a mai rămas pe pernă

Gânguritul unui fetus pe care umanitatea l-a avortat.

Damblarin