Se apropie de sfârșit cu pași repezi și tiptili anul în care românii și-au imaginat că, după ce au dat pe gât suta, vor vorbi aceeași limbă, ca un popor adevărat. Ca un popor care acum o sută de ani și-a luat destinul în propriile mâini. Poate și de aceea nu au reușit românii prea multe pe calea propășirii ca neam în acești o sută de ani, fiindcă au avut mâinile ocupate. Poporul român a reușit să demonstreze că e mai tare ca cafeaua. Că după ce a băut-o, în 1918, a adormit la loc.
Dacă comparăm România anului 1918 cu cea actuală (fără a intra în detaliile de care presa abundă), ajungem la concluzia că la cele mai multe capitole stăm mai prost sau cel mult egal, statistic vorbind. După o sută de ani în care ne-am devenit proprii stăpâni constatăm brusc că ne-am alintat cu povești de adormit puricii (că purceii au fost exterminați în mod pripitiv de către pesta de la guvernare).
E adevărat că românii și-au trăit destinul ca pe un dat, nu ca pe un luat. Fiindcă, după Petre P. Carp „România are atât de mult noroc, încât nici nu-i mai trebuie oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării”. Fără implicarea regelui Carol I și ulterior a reginei Maria, prin diplomația pe plan extern, fără conjunctura internaţională extrem de favorabilă (ca și acum dealtfel), doar viețile pierdute pe câmpul de luptă și clasa politică românească nu ar fi produs ‚miracolul cosmic al unirii’ (expresie larg uzitată de către elitele intelectuale).
Și uite așa s-au trezit românii și moldovenii din principate cu transilvănenii la Alba Iulia în 1918, încercând un sentiment de stinghereală, fiindcă se simțeau străini unii față de alții dar vorbeau aceeași limbă. Unirea s-a făcut (dacă privim din dunga țărănimii și dacă e să ne exprimăm prin folclorul unui alt proverb românesc), pe principiul ‘a tunat și i-a adunat !’…
Destul de mulți români își ridică strămoșii în slăvi, dând vina pe perioada comunistă pentru ‘greaua moștenire’. Dar ‘Epoca de Aur’ a fost doar o picătură ce a urmat unui ocean. Hai două. Un ocean primordial și altul mai încolo. Un ocean primordial de aproximativ cel puțin o mie de ani (din secolul III și până în secolul XIV). Exact perioada etnogenezei poporului român. Perioadă despre care (să se cunoaște!) lipsește cu desăvârșire din izvoarele scrise. Deoarece străinii care scriau despre ei nu i-au mai considerat relevanți. Doar niște tolerați ignorați, considerați nepericuloși și neinfluenți.
În această mie de ani valahul a stat vitejește cu capul la cutie. Ascuns prin cei codrii de aramă, pe vârful munților, izolat și indiferent la mersul lumii ce se perinda pe la poalele subcarpatice. Capu la cutie. Acesta a fost secretul supraviețuirii valahului. Să se fi bazat valahul în secret pe adevărul universal recunoscut că ‘buruiana nu piere ușor’ ? Greu de spus. Dar nu și de sesizat…
Ascuns și izolat, dar nu într-o comunitate lărgită și unită cu cei de același grai și preocupări cu el, într-o rezistență activă împotriva năvălitorilor. Ci, ‘fiecare cu stâna și smântâna mă-sii’. Pentru valah termenul ‘ai noștri’ se limita la membrii propriului clan pastoral semi-nomad. Tot ceea ce aparținea stânii de pe cealaltă coamă de munte era deja clasificat ca ‘a lor’, ‘străini’ (deși vorbeau aceeași limbă și aparțineau aceleiași inculturi). Ne-o confirmă balada cu același nume, Miorița. Iar străinul prin definiție nu putea fi ceva bun. Căci filozofiile de viață ale altora l-au îndestulat cu foame dar nu l-au vindecat de sete.
Rezistența la tot ce era nou a fost ridicată la rangul de virtute strămoșească. Pentru ciobanul valah cerul înstelat nu era dovada unei armonii universale a unui tot unitar ce se manifesta împreună. Nu. Pentru că el ajunsese în izolarea lui materială, dar mai ales spirituală, să aibă ‘propriul petec de cer’…nu cerul tuturor. Axa lumii trecea exclusiv prin stâna (și mai târziu curtea) lui și nu dincolo de ea. Pentru valah, o mie de ani de valuri migratoare au trecut ca apa. Dar el, ca și pietrele, a rămas. Neschimbat de scurgerea vremilor. Pentru că, nu-i așa, ‘ce e val ca valul trece’, iar ‘apa trece, pietrele rămân’…’Apa’ istoriei a tot curs o mie de ani, dar ‘bolovanii’ de valahi au rămas aproximativ aceiași. Nu prea au fost interesați să învețe ceva de la gama atât de diversă de năvălitori pentru propriul avantaj (dacă nu avea legătură directă cu rânza sau cu brânza). Ei au devenit mândri că civilizația care se cristaliza nu a putut să le pună frâu liber… Viaţa mergea înainte, în timp ce valahul bătea pasul pe loc. Sau şaua să priceapă iapa, (când valahiţa nu era prin preajmă la preluare, pentru că de regulă el lua ciuleandra la bătaie).
Din secolul XIV, valahul a început să rafineze ceea ce devenise tradiție după cele 10 veacuri. S-a simțit superior în inferioritatea lui chiar dacă a cedat mai tot timpul în încercănata lui istorie. ‘Cel mai deștept cedează !’ V-ați prins ?
Nu își dădea căciula jos din cap din respect pentru ideile novatoare ale stăpânirii. Ci pentru că dacă nu își dădea căciula jos nu pricepea nimic. Că nu-i intrau ideile-n cap. Avea o problemă cu bulbul rahitian. Oricum nu l-a prea ajutat procedeul ăsta, așa că a decis să stea ‘cu căciulile pe frunte, veacuri multe, ca un munte’. Tari ca munții în vârful frunții.
Vitregiile i-au suflat în bucium valahului până i s-au inflamat ițarii și a început să doinească de durere. Dar s-a obișnuit cu durerea ca viermele-n hrean. Și a reușit să facă și din rușinea aceasta un motiv de mândrie.
Astfel a ajuns românul ca până astăzi să îmbrățișeze cu stoicism concluzia că ‘o fi el cumva până la urmă’, devenind un consumator fruntaș de pesimism care s-a lăsat în voia sorții. Alinându-se în momentele de durere cu refrenul doinit din frunză de sărmăluță: ‘se poate și mai rău!’ Pentru că “…așa e lumea asta și de-i face ce-i face, rămâne cum este ea, nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Trăim și noi cum putem, nu cum vrem !…” după cum rezumă magistral zapciul Constatin din filmul Aferim!, mentalitatea milenară fatalist-pasivă a românului.
Nonșalanța cu care românul întreabă azi dacă ‘muieț îs posmagii?’ atunci când ar trebui să se implice în plămădirea propriului viitor nu a apărut peste noapte.
Au existat și excepții care au întărit regula. Rar. Foarte rar. Diverși tătici cu tulburări de personalitate și glasul tremurând a ceapă dar răgușit de la zăr, au încercat să stoarcă fuioru, ca să-i unească pe români. Mai corect ar fi să folosesc expresia ‘să-i urnească pe români’. Dar până la urmă vestea bună e că toți acești întreprinzători au murit sănătoși, deși nu de bună voie. Fiindcă românul s-a născut poet, nu întreprinzător.
De peste veacuri răzbate un tânguit gâtuit, ca un cocoș alcoolic care cântă răgușit dar fals, cocoțat pe acoperișul veceului din fundul curții: „fie pâinea cât de rea, dacă o capăt la o nuntă, un botez, sau o pomană, tot mai bună-n țara mea”… Mulgi oaie – lapte, tunzi oaie – lână, tai oaie – carne…Schimbarea mentalității la români are ritmul unui surd ce citește în alfabetul Braille.
Majoritatea covârșitoare a românilor de astăzi nu au înțeles încă că promisiunile electorale dăunează grav sănătății, dacă nu sunt sancționate prompt.
Nu doar Ceaușescu și Securitatea sunt de vină pentru apatia poporului român vizavi de propria-i bunăstare și progres, ci însăși ‘valorile’ în jurul cărora s-a format si modul ultra individualist și egocentric în care s-a zămislit. Se pare că pentru românul majoritar progresul prin efort colectiv e ceva abstract.
Astăzi românul nu mai poartă la gât ca talisman protector o cruce, ci direct o piatră funerară. Dar nici nu se mai întreabă: ”- Dacă țara suntem noi, atunci…EI, cine sunt ?” Pentru că răspunsul, oricât de deranjant ar fi pentru unii dintre români, este mereu același: aleșii noștri cu majoritate!
În România anului centenar accidentele de mașină soldate cu deces au ajuns să se numească eutanasiere. Fiindcă ele mai curmă din suferința celor mulți…
Așadar, minoritatea românească care consideră că poate aspira în mod legitim la prosperitatea de tip euroatlantic, nu are de ce să se declare surprinsă când va constata, pe parcursul anului 2019, că majoritatea, masa critică, ‘România profundă’, va rămâne la fel de inertă ca și până acum. Indiferent de grozăviile pe care haremul de curve al Ciumei Roșii le va dezlănțui asupra țării. Indiferenți până la autism la posibilitatea sinistră de a retrograda din nou sub șenila rusească, cu posibilitatea ca ‘statul unitar și indivizibil’ să se divizeze printr-un ‘statut’ neunitar…
Stimați ascultători, zic și eu în prag de miez, ca tot românul:
“O fi el cumva până la urmă… Așa că, hai să bem ! Că unde o mers mia aia, o mers și suta asta. Și vor mai merge mulți ani de acum încolo.
Și așa va fi și de acu și…La Mulți Ani România !
Damblarin
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 