CĂLCÂIUL LUI VASILE

Vulnerabilitatea în faza ei terminală. Asta ajunsese Vasile să reprezinte, atunci când umbla în sandale cu călcâiul gol. Și până să ajungă la maturitate i se prinseseră deja bretelele în ambreiajul vieții și nu mai găsise frâna, decât accelerația.

Cum a ajuns Vasile în postura asta gingașă ? Simplu. A avut o copilărie vărgată (pestriță după alte traduceri). Pentru că s-a născut în România. Țara în care de veacuri Halloween-ul este o stare de spirit omniprezentă în care voievozi vampiri omnipotenți sug sângele strigoilor absenți…

 

La naștere fusese atât de slab încât nu găseau asistentele mușchi pe el, să-i facă injecțiile, decât la călcâi. Poate de aceea devenise așa mâncău de mic. Când punea Vasile călcâiul pe țâță trăgea cu așa putere că îi apăreau lui mă-sa gropițe în obraji. Copil fiind, se scutura de frig de parcă era acru. Așa că băgase mă-sa atâtea medicamente în el încât a crescut convins că familia este pilula de bază a societății.

Taică-so fusese antrenor de tuțduci. Le spusese la fiecare din copiii lui, în parte, când ajungeau la majorat:

– Tu-ți duci viața cum consideri, cât ești tânăr. Că la bătrânețe nu plătește nimeni în locul tău. Și i-a dat apoi pe fiecare afară din casă.

Vasile se considera o specie rezistentă la dăunători. De aceea votase PSD-ul. Vorba aia, inteligența îl urmărea să-l prindă, dar el era mai rapid decât ea. Îi puteai citi în priviri un soi de inteligență, artificială, dar fără cip. A fost nevoie să îl trăznească fulgerul de două ori, ca să înțeleagă și el ce se întâmplă. Se considera specimenul acela rar, un caz la un milion. Era convins că el era chiar milionul. Vasile dezvoltase o memorie așa de scurtă că puteai să-l plesnești din cinci în cinci minute, fiindcă uita că l-ai plesnit. Vorbea împiedicat de parcă mesteca plastilină cu cariile, dar era sincer chiar și când mințea. Și era printre singurul care mânca ciolan cu păsulă de Sfântul Halloween. Se declara capitalist (fiindcă locuia lângă capitală). Și se mai considera un tip cu o sănătate de fier. Dar, ca toți cei care se declară sănătoși, nu și-a făcut niciodată un control psihiatric, ca să vadă cât fier îi lipsește și să înțeleagă de ce gândește așa de anemic.

La școală, când făcea atletism fugind de la ore, nu putea lua startul până nu-și lua doza de penincilină în călcâi. A terminat cu greu o profesională de inventat scule imposibile pentru meserii inexistente. De exemplu, țepe din lemn de plop ( pentru cei care nu voiau să dea câte un tun de esență tare ci doar câte o țeapă moale, discretă, din când în când). Vasile a refuzat apoi un post de electrician, fiindcă nu voia să lucreze sub tensiune. Dar purta tot timpul în buzunarul de la piept o bucată de sârmă. Pentru că în România, dacă nu ai sârmă ești mort. Sârma o folosești de la legat ochelarii, borcanele, sutienele, izmenele, aripa la avion sau frunza de viță de vie de la sărmăluțe (după ce ai desfundat veceul cu ea, pentru a da o aromă identic naturală). La românii din diaspora sârma a evoluat la stadiul de bandă adezivă gri. Așadar, dă-i românului destulă sârmă și mai multe pile. Că te rezolvă imediat (dacă are destule pile).

Este un adevăr recunoscut universal: ca popor, la inventică stăm bine. In sensul că dacă nu găsim soluțiile la probleme, cel puțin inventăm problemele la soluții. Ca în versul arghezian: ‘Unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul’. Dar și azi îl exploatăm cu trocul.

La un moment dat și-a împletit destinele cu o fată bătrână ce-l avea la mână. Se potriveau de minune. Când ei îi era rău de la ciclu se resimțea și el de la băutură. Fiindcă așa le-a spus popa în biserică când i-a cununat. Că vor fi jumătatea celuilalt și la bine și la rău.

Când ea l-a pus să-i curețe mere pentru compot, i-a zis:

– Aruncă-le pe alea stricate !

Vasile i-a răspuns cu un aer de superioritate:

– Eu nu judec pe nimeni !

Cu o altă ocazie ea l-a întrebat:

– Suntem chit ?

– Nu știu, (i-a răspuns el), că eu am făcut un duș între timp.

Când ea l-a întrebat de ce scrie data expirării pe ambalajele cu sare, fiindcă sarea nu se strică, el, ca să nu pice de prost, i-a răspuns shakespearean:

– Te pierzi în detalii iubito !

Ea l-a tuns cu laserul din priviri și a continuat cu o altă întrebare:

– La cașcaval oare găurile sunt incluse în preț ?…

– Băga-mi-aș deștu-n spirt ! (înjură Vasile). Face pe zgura, că pe dura nu are cum…Cu asta n-o scoți la capăt nici dacă…Pfoaiii…

Conversația cu ea era plină de pericole nebănuite, ca un veceu public românesc.

 

Într-o zi ea i-a cerut să scoată ușa de la baie din balamale ca să aibă mai mult spațiu în cămară. Auzise și el că la unii nevoia de socializare e atât de mare încât își pun geam transparent la ușa de la baie, dar nici chiar așa… Vasile simțea nevoia să se răcorească. Fiindcă ideile ei erau prea incandescente dar insuficient de bine izolate.

Ea gătea cu foarte multă grăsime, fiindcă mergea pe principiul ” Dacă nu poți slăbi tu, îngrașă-i pe cei din jur !”. Dar gătea și foarte picant. Mâncarea ei era așa de iute că făceai cardio după numai o gustare (probabil ca să dai jos grăsimea din meniu). Vasile găsise explicația isteriei feminine. Femeile nu se confruntă cu criza vârstei mijlocii pentru simplul motiv că ele se află tot timpul în criză.

Dar o iubea în sfânta lui taină. De ziua ei chiar i-a cumpărat păpuci de lac. Să umble cu ei pe malul lacului când scoate vaca la păscut, că erau cauciucați.

De câte ori bea el singur, în engleză, iar ea îl lua la rost, așa, pe românește, că de ce bea banii copilului, el se făcea că ține de dulap…Ăsta era modul lui de a o toca mărunt la ceapă. Fiindcă era conștient că pentru daunele din căsnicie nu îți face nimeni asigurare de viață și altă compensație nu avea să primească.

După nașterea băiețelului, venitul în familie nu a mai fost preocuparea lui. Fiindcă dacă te uitai atent la poza lor de familie, îți dădeai seama că ăla mic făcea toți banii.

Își cumpărase la un moment dat o mașină nemțească la mâna a doua ( că la prima mână avea probleme cu călcâiul). În weekend își băga carburant de doișpe lei în BMW-u din ’98 de 700 de coco, numai ca să le dea flash-uri la sărăntocii care circulau în Logane noi. C-așa-i românul când se împroprietărește. Generos.

Ce mai, Vasile se considera împlinit prematur. Avea tot ce-i trebuia, că cimitirul era aproape. Obișnuia să iasă noaptea pe prispa criptei, să tragă adânc aer în piept și după ce își rotea privirea cu satisfacție, prin întuneric, exclama:

– Ce-mi trebuie mie volan pe dreapta când pe stânga ai tot ce-ți trebuie !?! Țară frumoasă, cinste cui te-a cucerit !

Ca mulți români asemeni lui, Vasile obișnuia să se gândească la toate, dar uita ce era mai important.

 

Într-o bună zi lui Vasile i s-a pus călcâiul în prag (că ghips nu mai aveau la dispensar). Când s-a dus la un consult la medicul de familie, acuzând o intoleranță intercostală la lactoza din drojdia de bere și o beșică la călcâi, de la tălpici.

– Vasile, din câte văd eu, (a prescris doctorul pe un ton baritonal), tu nu ai nici pe dracu-n patru. Pe tine nici măcar în cot nu te doare de ce se întâmplă-n jurul tău. Ce să mai vorbim de călcâi…Apropo, băi Vasile, tu știi care e ‘Călcâiul lui Ahile’, vulnerabilitatea, la poporul ăsta cu făina de mălai între dinți ? Că e prea plin de sine, dar prea gol de conținut !

 

Damblarin