TENIȘMENUL

Mac Aroană voia să se inițieze în tainele tenisului de câmp (ca să nu bată câmpii degeaba). Dar nu reușea să înțeleagă care e fața și care e dosul rachetei de tenis.

Trebuie că exista un șmen undeva dar, pentru început, nu îl descoperise.

Și-a luat un antrenor pe care îl plătea cu mărunțiș (cu mingi de ping pong). Primele noțiuni au fost doar baza temeliei fundamentului. Teoria. I-a explicat antrenorul:

„- Sportul a devenit o necesitate în momentul în care omenirea și-a dat seama că cei pe care îi ajută capul să realizeze ceva în viață sunt mai puțini decât cei pe care îi ajută mușchiul. Așadar, tenisul, care vine din timpuri imemoriale, și-a pierdut cu timpul prima literă, ‘P’ ( literă cu o evidentă formă de falus cu gușă) , preferându-se litera ‘T’ (ce reprezintă același lucru dar într-o manieră mai stilizată).  Tenisul a pornit ca o mișcare de afirmare masculină în ierarhia tribului. Prin aruncarea pisicii moarte peste gardul vecinului. Pe care acesta o arunca înapoi. Și tot așa. La care zăbovea pisica mai mult, ăla pierdea. Până s-au hotărât să facă chestia asta într-un mod organizat (dar pe câmp, că se împuțea pisica vara). Și așa s-a născut tenisul de câmp.

La început fileul era făcut din pieile de animale întinse la uscat, în care făceau găuri cu silexul, pentru ca să beneficieze de o ventilație sporită la partidele incendiare.

‘Copii de mingi’ li se spunea la toți copiii tribului. Fiindcă ei veneau pe lume după ce se jucau mamele cu mingile campionului.

Arbitru la centru era următorul campion în ordine ierarhică descrescătoare, ce stătea cocoțat într-un baobab până îi venea și lui rândul la servă (că pe vremea aia Vasluiul nu explicase încă lumii ce înseamnă ‘viol în grup’).

Pornind de la esența lui, tenisul de câmp este un sport masculin. Femeile s-au apucat de tenis mult mai târziu, ca să demonstreze că pot fi egale cu bărbații. Dar ca să își mascheze neîndemânarea joacă cu chiloțeii la vedere și cu minijupele fluturate deasupra lor…

Deci, când apuci racheta, să o strângi cu forță de gât, ca pe femeia curvă. În cealaltă mână ții două mingi păroase, simbol al masculinității. Apoi, cât îi ziulica de lungă, plesnești cu ovulul (sau Oglinda Venerei dacă preferi), peste ele, până face strungă la racordaj. Pentru ca toată treaba asta să aibă sens, în ovalul ăla al rachetei de tenis, trebuie să îți imaginezi chipul iubitei.

Deci, să ne înțelegem, cei mai mulți tenismeni vin pe teren când simt că nu s-au jucat cu mingile cam de multișor, ca să refuleze stresul acumulat. Cu cât ai mai mult venin în tine cu atât îți zvâcnește mâna mai nervos. Cu atât ai mai multe șanse să devi campion (adică un fel de Ion de câmp).”

Mac începea să simtă că are stofă de campion.

În speranța că într-o zi l-or pupa și pe el Sfintele Moaște, protectoarele fileului, a început Aroană să vâslească ca surdu-n dobă. Peste fileu, peste program, peste masa de prânz și cea de seară. De foame, câteodată sugea prosopu în pauză, că avea gust de jumeri. Slăbise de îi ajunseseră bașcheții cu două numere mai mari și pantalonii scurți se lungiseră până la glezne, că nu mai avea buci cu care să-i țină. Noroc că bretelele de la maieu reușea să le înnoade cu fundiță după gât, ca pe sutien.

Mac Aroană a observat în timp că în tenis e ca în creștinism: e mai ferice să dai, decât să capeți ! Și și-a dat seama într-un târziu că tenisul e un mod de viață. Dacă nu trăiești mult. De asemenea, a mai sesizat că dacă joci prea mult la fileu, te trezești cu mintea-n plasă. Pardon, cu mingea.

Părea că progresează spre podium cu fiecare ghem. Până i-a spus un fost mare campion (ajuns paznic de noapte la terenul de tenis), că ăla nu e podium. E eșafodul ghilotinei. Pentru că dacă te prinde microbul tenisului prea tare, ajungi să îți pierzi capu.

Fiindcă mulți sunt chemați la fileu, dar puțini sunt aleși la servă. C-așa-i în tenis !

Damblarin