IDIOCRAȚIE

Idiocrație, faima ta de veacuri,

Flacăra nestinsă, suflu strămoșesc,

Stindardul de luptă scos din mii de piepturi  

Sperie restul lumii, în stil românesc.                                      

Damblarin

 

Idiocrația este sora mai săracă cu duhul a Democrației. Termenul ‘kratos’ vine de la șmecherii de greci și descrie ‘puterea’ politică, guvernarea.

‘Idiot’ este un profund concept filozofic asupra căruia comunitatea științifică internațională încă dezbate aprins.

Dacă ar fi să ne luăm după canoanele grecești, idiocrația se poate traduce prin ‘guvernarea idioților’. Un proverb românesc spune că dacă aduni toți proștii de partea ta poți fi ales în orice poziție.

Limbajul de lemn specific idiocrației se numește idiom.

Ceea ce este îmbujorător, este faptul că o majoritate a electoratului ce sălășluiește în habitatul său natural (generic poziționat între bordurile spațiului Carpato-Danubiano-Ponta), pare croit pe această formulă idiologică.

În idiocrație diferențele între ‘idiolog’ și ‘idiot’ se întrepătrund până la confuzie. În timp ce idiologul are idei proaste dar nu le aplică, idiotul nu are idei dar le aplică prost.

Încă de pe vremea negurii istorice, geniul talentului idiocratului anonim din spațiul Ca-Da-Ponta, a surprins profilul unei țări care este beneficiara idiocrației, prin sintagma ‘Țara lui Papură Vodă’.

În idiocrație, religia predominantă are o organizare monahală numită idioritmică, în care monahii duc o viață liberă, cu dezlegare la viața politică, cu avere personală și investiții proprii, care nu sunt impozitate niciodată. Regula de aur cântată la slujbe îi învață pe enoriași că: ‘E mai bine să dai decât să capeți !’.

În această formă de organizare feudală mortul se îngroapă întotdeauna cu popa. Dar popa rămâne de fiecare dată afară.

Influența seculară a bisericii asupra norodului obligă FISC-ul să someze poporul ca să facă ce zice popa, nu ce face popa.

Se știe că în idiocrație forma de organizare economică merge pe principiul ‘doi încarcă, trei descarcă’, în care cei care încarcă reprezintă baza piramidei idiocratice iar cei care descarcă reprezintă vârful ei. Astfel se obține Produsul Intern Brut. Adică, ce produce intern țara într-un cincinal, fură politicienii într-o zi, brutal.

 

Principiile economiei de piață în idiocrație sunt definite prin cele câteva reguli de aur ale cererii și ofertei:

• ‘Cere, și dacă nu ți se dă, ia-ți singur’
• ‘Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc’
• ‘Timpul trece, leafa merge, noi cu drag chiulim’
• ‘Noi muncim, nu gândim ! Cât de mulți încă plătim ! ‘

 

În acest context al economiei de la piață, coșul minim de consum se realizează prin completare cu mâna. Că în rest…se fură. Și-n produse și-n natură. De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi…

Ideologia de partid în idiocratie se află sub egida: ‘Din greșeală în greșeală spre victoria finală’. Fiindcă prostia înseamnă să faci același lucru în mod repetat, așteptând rezultate diferite. Știind că la fiecare patru ani ‘ Urna scapă turma’.

Idiocrațiile se nasc și prosperă de obicei pe soluri bogate în resurse naturale și în zăcăminte. Zăcământul strategic și inepuizabil al unei idiocrații autentice este prostia. De la bază și până-n vârf. Simbioza care asigură echilibrul în idiocrație este prostia așezată ca fundament la baza structurii piramidale, iar hoția la vârful ei.

În idiocrație codrul nu mai este frate cu românul, ci victima lui. Iar ‘defrișare ilegală’ este o formulare modernă a mai vechii expresii populare ‘se fură ca-n codru’.

Numai în idiocrație, cu cât recolta e mai mare cu atât fermierul și țăranul sărăcesc mai mult.

Numai în idiocrație lacătul se pune nu pentru hoți ci pentru oameni cinstiți. Iar comisarilor care tulbură apele crimei organizate pe criterii politice li se înscenează procese de conștiință.

Numai în idiocrație ‘Lupta Anticorupție’ se poate face auzită prin vocea doinită din șolduri și talentul golit de textile a rapsoazelor populare.

Numai un idioelectorat poate ‘crede fără să cerceteze’ promisiunile politice de majorare a veniturilor, când statul nu mai are bani la buget nici de o rectificare negativă. Și numai un idiolog veritabil se poate bucura la gândul că i se va mări pensia sau salariul cu 5 euro, chiar dacă pentru ca să îi ofere suma asta, statul îi ia înapoi din buzunar 15 euro, prin inflația generată de majorarea prețurilor, prin mărirea taxelor, impozitelor, accizelor, TVA-ului…etc.

Relațiile sociale în idiocrație se bazează pe neîncrederea reciprocă, spiritul oportunist și individualist, solidaritate socială când e vorba de a fi contra și dezbinare individualistă când e vorba de a construi.

Nu există proiecte pe termen lung, ci doar proiecte de un mandat (pentru că pe al doilea mandat nu poți fi niciodată sigur). Ceea ce a început un guvern idiocratic să construiască, următorul va demola, doar pentru ca să se reînceapă același proiect.

În ceea ce privește implicarea electoratului în viața civică, politică și economică a țării, specialiștii din sistemul idiocrat recomandă poporului să doarmă câte puțin dar des. De câte 7-8 ori pe zi. Între telejurnalele guvernamentale.

Spălarea maselor pe creier este mai importantă decât spălarea banilor deturnați de la buget, fiindcă în idiocrație, acest lucru asigură perpetuarea status quo-lui și menține idioțenia la nivel național, ca stare specifică a națiunii.

Dacă vrei să ai o bună comunicare cu cei din jurul tău, în idiocrație, trebuie să te abții. Pentru că în idiocrație nu ai cum să fii înțeles altfel decât prost.

În sistemul idiocrat țara trebuie menținută tot timpul cu curul la deal. Nu pentru ca să o pupe cei de sus, ci pentru ca cei de jos să nu-i poată vedea gaura. Din buget. De asemenea, când țara este ținută cu curul în sus i se pot exploata mai ușor gazele de șit.

În idiocrație, clasa politică reprezintă pentru populație o pușculiță sub forma unei curve de lux așezată în poziție indecentă. Nu pentru că ar fi un bibelou sexi cu o crăpătură între picioare, ci pentru că poporul bagă banii în curu lor. Tot în idiocrație, poporul are profilul unei văduve casnice alternative. În primul rând pentru că nu are serviciu. În cel de al doilea rând, pentru  că are zile când cu soț, când fără soț (după cum întârzie pensia sau ajutoarele sociale).

În idiocrație guvernul este un rebut reușit. Sau mai bine zis, care a reușit.

Din când în când, nemulțumirile poporului ies în stradă și ajung să bată la poarta guvernului în codul semnalului morse, comunicând că deși îi este rău, nu se simte bine. Și că ar dori, dacă se poate, ca idioțenia de tip înalt să mai coboare și la baza piramidei. Când guvernul aude chestia asta, fuge repede la baie, că îl scapă mucii de râs…

Vorba aceea tovarăși, ‘cine nu are un idiot, să-și voteze’.

Da, este adevărat, există telefoane inteligente chiar și în idiocrație. Dar la auzul revendicărilor sociale, căsuța vocală guvernamentală răgușește subit.

În ceea ce privește politica externă și relațiile diplomatice internaționale, de câte ori idiocrația lansează invitații partenerilor de dialog, o face sub îndemnul creștinesc: ‘Când treci prin țara orbilor, închide și tu ochii’.

Unul din aspectele emblematice pentru idiocrație este să își trimită în plan extern cele mai reprezentative exemplare. Din mai multe exemplare pe care le-aș putea enumera, m-aș opri doar la unul. La cel care a ajuns ‘eroul’ presei germane și belgiene: europarlamentarul trimis să îl înlocuiască pe Gigi Becali, cunoscut cu numele de cod Dan Zamfirescu.

Cel care a votat afirmativ toate cele 541 de proiecte din Legislativul European. Chiar dacă multe dintre ele se anulau reciproc sau erau contradictorii. Amuzându-se copios, jurnaliștii occidentali precizează că idioparlamentarul european nu a venit niciodată documentat la lucrări. În Parlamentul European, fostul securist Dan Zamfirescu are inițiative zero, amendamente zero, luări de cuvânt zero. Nu are asupra sa nici un document, nici o listă a zecilor de proiecte ce sunt pe ordinea de zi a dezbaterilor din plenul Parlamentului. Și face asta de luni de zile. Motivația unei activități atât de entuziaste în ceea ce privește apăsarea obsedantă a butonului ‘DA’ din sistemul de vot electronic, este una tipică pentru un idiocrat. Pentru că pe lângă cei 8000 de euro, salar de europarlamentar ( sunt numiți europarlamentari pentru că sunt plătiți în euro, nu de alta), să mai poată încasa și diurna de 152 de euro pe zi. Așadar idiocratul de pe locul 787, ultimul rând din dreapta, face cinste și aduce un plus de valoare noțiunii de idiocrație autohtonă.

Dacă îl privești în ochi nu poți să nu observi o privire contemporană, specifică chiar, de idiocrat mioritic căruia i s-a confiscat glaja cu palincă la aeroport.

În idiocrație norocul este ca aurul. Pentru că pe poporul unei idiocrații norocul îl înconjoară toată viața, dar nu îl cuprinde niciodată.

Cică un vechi proverb românesc spune că: ‘Norocul să-i ajute pe cei inteligenți. Că proștii se descurcă și singuri’. O fi adevărat ?

Eu zic că ‘Norocul’ trebuie să ți-l faci singur !

Nu să aștepți ca para mălăiață a unui guvern corupt și idiot să cadă în gura lui nătăfleață (un alt termen poetic, substitut, pentru statutul de ‘idioelectorat’).

Dar dacă s-ar trece de la idee la inițiativă și de la inițiativă la acțiune, atunci există riscul ca ceea ce ar putea rezulta să nu se mai poată numi idiocrație, ci IDIOSINCRASIE față de idiocrație, nu-i așa ?

Sau, credeți că în secret, masa majoritară a electoratului românesc chiar para asta mălăiață o așteaptă de la idiocrația în care se complace ?

Căci dacă răspunsul este da, înseamnă că boala caracteristică poporului român se numește IDIOPATIE !

O idiopatie IDIOGRAFICĂ !