CINE N-ARE UN STRĂIN SĂ-ȘI CUMPERE !

 

Zăpușeală mare, topire nu alta. Dar la umbra birtuțului „La SECĂRICĂ  – Trai Nenică !” se trăiește. Din plin și cu chef de taifas. În jurul unei mese din tablă, îndoită și ruginită se află 5 tabureți șubrezi din lemn. Acoperișul din paie al terasei și împrejmuirea de trestie ofereau un minim de intimitate și confort exotic.

Cinci Doamne…și toți cinci…

Tămâie INOCENȚIU (zis și Lumânare) – preot

Ducu MAHĂR ( zis și Hugo Boss) – primar

Liciu TIRANT (zis și Levier) – tractorist

Antonie TINCI (zis și Spaniolu) – zidar

Doreluș VARGA (zis și Pătlăgică) – agricultor

Se începu cu o sticlă de secărică cu lămâie oferită de primar și urma să se continue cu câte o sticlă oferită de fiecare, pe rând. Câte rânduri aveau să poată duce…

Primarul era un om umblat prin lume. Ajunsese o dată până la București, pe jos. Și acolo, ce de lumeee…Din București, de la un Non-Stop de bulendre la mâna a doua, își cumpărase o curea din imitație de piele de șarpe cu cataramă HB. El fusese convins că e vorba despre inițialele lui Hagi Bos. Până într-o zi când un puștan de pe ulița satului l-a făcut să o dea jos și i-a arătat pe etichetă că scrie Hugo Boss. Și de atunci Hugo Boss i-a rămas porecla.

– Băi, voi vă mai amintiți vorba aia: „Cine nu are un bătrân să își cumpere” ? debută primarul.Când pe vremea lui Ceașcă trebuia să se scoale careva la 4 dimineața ca să se așeze la rând la lapte…Ei, familiile care nu aveau un bătrân pensionar nu aveau pe cine să trimită la coadă, că tinerii lucrau pe schimburi…De aici vorba asta…

– Îmhîîî

– Deci, care nu avea un bătrân ar fi vrut să cumpere, înțelegeți ?

– Îmhîîî

– Așa îs și eu acuma. Aș cumpăra un străin mă. Pe care să îl aduc în raza comunei noastre și să-l pun să se apuce de agricultură. Voi vă dați sama ce ar însemna vreo 900.000 lei noi din impozitele plătite de unu de ăsta pentru o localitate cu 5000 de locuitori, ca și comuna noastră? Că ăștia știu cum să lucreze rentabil pamântu și ar fi ca o găină ouătoare de ouă de aur pentru bugetul primăriei mă…Așa aș mai putea face și eu una alta pentru locuitorii comunei…

– „Ai mai putea face una alta pentru locuitorii comunei”…Mai bine zis, ai avea cu cine să pui de o învârteală, că cu sărăntocii nu ai cum (i-o reteză Antonie).

– Băi Tinci băi, bag de seamă că ție, de când te-ai întors din Spania, ți s-a urcat democrația la cap băi. Păi faptul că eu beau un păhărel aici, împreună cu tine, nu ar trebui să te facă să uiți că sunt totuși…PRIMARU băă…

– Auzi Ducule, după ce iese omu din bătătură și vede și el lumea, mai vede și alți primari, cum gândesc, ce fac pentru comunitate…ajunge la concluzia că, dacă eu ca simplu cetățean beau aici un păhărel cu tine, este pentru ca tu să poți să mă întrebi pe mine ce ar mai trebui făcut ca să meargă treaba mai bine. Ca primar, tu ești în slujba comunității și nu invers…Să bagi chestia asta la cap MAHĂRE !

– Hireai a dracu de holoangăr ilegal la negru băi Spaniolule, (se prefăcu primaru ofensat)…Dar să revin la ideea de mai înainte…Uite bă, citesc prin ziare, văd la televizor, au început să vină daneji, suedeji, franceji, olandeji și alții care se termină cu ‘eji’. Cumpără, iau în arendă, încep agricultura și…Să baje dracu-n ei…Zici că-i făcătură mă. Scot ăia la hectar cât nu îndrăzneau gazetele comuniste să raporteze pe vremea împușcatului. Că străinul nu stă cum stau ai noștri, ca muștele pe c#cat, cât îi vara de lungă…Când străinul se apucă de muncă, românu se apucă de spintecat aerul cu făcutu de cruci…Se uită-n sus și începe să mulineze la cruci de parcă Dumnezeu are o slăbiciune pentru români și lor le dă fără ca să trebuiască să muncească…(scuză-mă părinte, nimic personal cu tine)…Băi, Dumnezău îi deasupra la tăți și tăte mă…îți dă sănătate, putere de muncă, două mâini, două picioare, oleacă de cap și pricepere ca să pui mâna să faci…Că Dumnezău îți dă , da nu îți bagă-n traistă…Nu ? Ia zi părinte cum îi…

Tămâie INOCENȚIU (zis și Lumânare) era o mare figură de stil. Cunoscut ca popă cu ‘figuri și impresii’, el nu reușise să termine Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu” din cauza femeilor. Nu îl lăsau să copieze la examene. După nopți pierdute cu studierea ‘Materialismului Dialectic Marxist’ feminin, el se prezenta dimineața la examene…Tămâie. Dar un fost coleg (ajuns ulterior în Comitetul Central al Partidului Comunist Român), i-a sugerat să se apuce de Seminarul Teologic pentru că partidul avea nevoie de oameni cu calificări cât mai diverse. I-a promis că va pune el o vorbă ca să poată absolvi…Și uite așa a ajuns tânărul și ambițiosul Tămâie INOCENȚIU să-l schimbe pe Sfântul Ștefan Gheorghiu cu Sfântu Ioan Gură de Aur.

Când bea, preotul avea un mod unic de a o face. Mula degetele strâns pe pahar cu excepția degetului arătător. Acesta rămânea drept și țeapăn. Capul rămânea în poziție fixă în timp ce el începea acțiunea de basculare a paharului din încheietura mâinii. Când arătătorul (adică limitatorul), atingea punctul G dintre sprâncene, abia atunci se debloca balamaua de la baza craniului, lăsând capul să basculeze pe spate ca și cabina la tiruri. În modul ăsta cursa era completă și paharul se golea până la fund. De fiecare dată când înghițea se înroșea tot și i se schimonosea fața de parcă îi curgeau pe gât ciulini. Apoi se scutura ca electrocutatul de îți era mai mare dragul să îl privești.

Tămâie dădu peste cap cel de-al treilea pahar de secărică, se scutură ca un ciobănesc mioritic năpădit de purici și ștergându-se la gură cu mâneca, purcese a grăi:

– Ducule, nu trebuie dată vina în totalitate pe țăranul român. Din nefericire este adevărat că există un mare număr de țărani care te întreabă dacă ‘muiați îs posmagii ?’. Dar eu înclin să cred că cei mai mulți dintre ei nu sunt leneși. Dar nu au mijloace – în primul rând , sunt prea conservatori, legați de tradiții, deci mentalitatea – în al doilea rând . Și nu în ultimul rând, au ajuns descurajați și și-au pierdut orice urmă de inițiativă.

– MENTALITATEA îi pe primul loc ! După aia restu…(zise Spaniolu). Să vă dau un exemplu. Tâmpitu de cumnatu-mio ș-o tras o firmă pe persoană psihică neautorizată…

– Persoană Fizică Autorizată mă, PFA (îl corectă primarul)

– Lasă-mă domle că eu știu ce spun. Că la el în firmă era ca la casa de nebuni…Doi încărcau, trei descărcau…Adică, în loc să reinvestească profitul vreo patru cinci ani la rând, ca să prindă bine cheag, el, prostu, o început să se bucure prea repede de profit și să risipească banii pe vilă și mașină scumpă…Și normal că o falimentat…

– Băi, cineva care o stat de vorbă cu un străin de ăsta care o venit să facă agricultură la noi (reluă părintele ideea), mi-a zis că în Antalya, de pildă, turcii cară pământ cu camioanele pe munte și-și fac sere în piatră seacă, în vreme ce-n România pământ există și nimeni nu vrea să-l muncească și să scoată ceva din el… Da, ce-i drept, parcă la ei și sistemul e uns altfel, pentru că funcționează…Turcia subvenționează cu 70% agricultura ecologică. Au fost inundații în Antalya – în câteva zile oamenii primeau deja despăgubiri, ca să înceapă reconstrucția. De ce? Turcia face export, și statul încasează bani din asta. În România, crede turcul, totul e pe dos. Sunt taxe mici la vama pentru legume și fructe care cresc și aici. Și ar trebui să fie mari, ca să-i descurajeze pe importatori și să-i ajute pe producătorii interni. În schimb, taxele sunt mari la măsline și citrice… Avem o țară bună, binecuvântată de Dumnezeu cu pământ rodnic, ape curgătoare și climă temperată, (continuă Lumânare, făcându-și cruce și ridicând cu recunoștință privirea spre cer ). Avem o țară bună zic. Ce facem cu ea? Ne-o spun străinii, stăm cu mâinile încrucișate la piept și ne văităm. „Miorița” ne-a învățat cum se face. În al doilea rând, „completăm”. Ciupim. Furăm, adică, măcar simbolic, cât să nu zică vecinii că suntem proști dacă ne văd venind cu mâna goală de la muncă. Asta comunismul ne-a învățat. În al treilea rând, ne bucurăm prea devreme de profit și, în loc să-l investim, îl risipim pe case și pe mașini scumpe, după cum bine zicea și Spaniolu. Asta e foamea și răzbunarea amărâtului care n-a avut mai nimic…

– Singura limitare a României sunt oamenii ! (interveni pe un ton apăsat Spaniolu). Pentru străini, țara noastră va rămâne etern fascinantă și paradoxală, pentru că e locul unde tot timpul ți se spune că nu se poate face nimic, însă, cu oameni potriviți, totul e posibil…Străinii care vin și cumpără pământ în România știu să-l prețuiască mai mult decât o facem noi. Îl laudă, se miră că stăm cu fundul pe un sac de aur, se vaită din pricina birocrației și a prea deselor controale. Dar fac bani. Pentru ei, timpul este o linie dreaptă, ce merge spre viitor. Pentru că ei gândesc la viitor foarte mult. Pentru noi,  același timp e un mic cerc: aici și acum…Salariul de azi, sau profitul pe ziua de azi. Atât. Nu proiecte și perspective pentru ziua de mâine. Una dintre diferențele dintre EI și NOI este și faptu că EI pot sacrifica bunăstarea zilei de azi pentru un viitor mai bun.Și ca să îl completez pe INOCENȚIU, da, avem o țară. Poate că asta ar fi singură ei șansă: să devenim străini de ea, ca s-o putem privi cu alți ochi, și să începem, în sfârșit, să o iubim, (își încheie Spaniolu pledoaria, dând peste cap cu un gest nervos încă un pahar).

– Băă, mie ce mi-o plăcut cel mai mult când am lucrat în agricultură pentru străini din ăștia veniți la noi, de care tot vorbiți voi, o fost că nu ți se spune „- Hai, repede, repede, cum o fi, numai termină”. Faci totu pe îndelete și așa cum trăbuie,(debută și Pătlăgică ). Băă, da ale dracu să fie care te minte, n-ar da străinu de la el…Adicătelea, vreau să zic, nu-l poți aburii cu împrumutul românesc : ‘ia de la mine ceva, dă-mi și tu de la tine’. La ăștia dacă vrei ceva, plătești.

– Păi dacă ești fraier și nu-ți iei singur eu ce să-ți fac ? îl luă la rost Liciu tractoristu. Păi eu știi cum îmi completam ‘coșu minim de consum’ ? Opream noaptea instalația de irigare, ca să pot lua motorină.

– Și ? Te-a dat afară ? întrebă primarul.

– Nu. M-a dat înăuntru. În hală. Câte șuturi în cur și scatoalce după cap mi-am luat atunci, într-o juma de oră, nu am încasat în toți anii de școală…

– Norocul tău că nu au fost mulți (râse Spaniolu).

– Zicea că nu-i e de motorină cât de distrugerea culturilor. Aia era pagubă mare pentru el. După aia m-o dat și la ziar. Am ajuns vedetă. Port ziaru-n buzunar. De drag. Fiț atenț ce-o declarat portughezu, după ce o venit la mine în țară și mi-o luat pământu ca să facă averi : ” – Angajăm forță de muncă locală.Dar preferăm să fie cinstiți, decât să știe meserie, pentru că asta se învață. Furtul e una dintre cele mai mari probleme cu care ne-am confruntat aici. Așa au făcut în trecut, au furat ca să supraviețuiască. Cei tineri au învățat de la părinți să fure și nu înțeleg că acum nu mai e nevoie să fure pentru a mânca. Când cineva fură 100 de kilograme de îngrășământ, nu-ți ia doar atât, ci și din rezultatul productivității pe care ai fi avut-o dacă foloseai îngrășământul…Mentalitatea asta românească este ivită din comunism: ce e al statului e al tuturor și poți să iei din avutul comun fără probleme de conștiință. Voi, românii, vreți să rezolvați totul cu șmecherii „…încheiat citatu (finaliză Liciu, cu un sentiment al propriei valori).

– Păi avea dreptate mă (îi răspunse primaru). Apropo, te știu de vreo câteva luni în mare lipsă. Lipsă de activitate. De ce nu te duci zilier la ăștia la sere ?

– Eu ? (sări Liciu iritat). Păi fără 40 de euro pe zi, plus țigări și băutură nici nu mă mișc din loc. Ce, să facă ăia pu…nga mare pe spinarea mea ?

– De unde să-ți dea atâta mă că și ăla e în România, nu rulează euroi. Dar așa e bine că încep fetele școala cu ciorapii de anu trecut, cârpiți ca vai de mama lor ? Hal de tată ești tu mă ? În loc să pui mâna să faci ceva ca să le crești mai ca omu, că doar tu le-ai făcut pe ele și nu invers…

– Lasă primare, nu te frece grija. Fetele-s mari, dacă le trebuie să își facă. Au…Europa deschisă înainte. Eu nu am avut-o. Am muncit destul la viața mea. Să mai facă și alții. Că numa o viață am și eu…

– No poftim Spaniolule ! Poftim ! (plesni cu palma-n masă MAHĂRU, cu ochii roșii ca racu).Cum faci om dintr-unu ca ăsta ? Cum intri în Europa cu unu ca ăsta ?…

– Nu te mai agita atâta Hugole, că poate ți se sparge vreun nerv olfactiv pe globu opticular și surzăști dracu…Și rămâne comuna fără Bossu care ar fi trebuit să o asculte !…Că uite ce ți s-au umflat venele pe grumaz, de zici că nu te-ai pișat de o lună…(i-o reteză flegmatic Levieru).

– Adevărații afaceriști, care au o gândire capitalistă, preferă să investească foarte mult în utilaje dintre cele mai bune, în sămânță, în îngrășăminte și atunci, normal că un teren bine îngrijit rodește și te răsplătește (reveni popa asupra dezbaterilor, absent parcă de la ‘războiul titanilor’ de adineauri).Un dezavantaj major pe care îl resimte România este lipsa cercetării în agricultură. Românii au rămas în urmă.Și e păcat, căci și aici, în România, se pot face mult mai multe lucruri în agricultură…

– E adevărat că sunt multe de făcut (încuviință și Spaniolu). Cei peste 300 de parlamentari ar trebui, 24 de ore din 24, să se gândească, ce facem cu agricultura asta, ca să scoatem România din sărăcie… Dobânzile sunt extraordinar de mari la noi, de la 12% până la 20%, iar în țările europene discutăm de 2%-3% dobânda. Românii greșesc și pentru că încă mai au idei preconcepute: „dacă tata nu s-a împrumutat niciodată, nu o să mă împrumut nici eu”. Nu poți să faci business, dacă nu te împrumuți. A două problemă este că românul spune: „nu am bani, deci nu mă mai gândesc să fac ceva”. Greșit, gândește-te că ai bani, fă-ți un plan bine pus la punct, interesează-te și apoi o să vezi că faci rost de bani, afacerea prosperă și achiți datoriile. De-aia reușesc străinii: au mentalitatea investitorului, au curaj. A treia problemă: trebuie să fii pregătit oricând să o iei de la capăt. De la zero. Dacă ai reușit o dată, sigur poți și a doua oară…Băă, câștigătorii au întotdeauna un plan, ratații au întotdeauna o scuză…

– România nu va muri de foame, dar românii, da ! (ținu să sublinieze Tămâie). În mediul rural există și această încăpățânare: ”lasă bă, că știu io, uite cine îmi dă mie lecții… Un român se apucase să toarne chimicale pe ogor așa, doar pentru că auzise că sunt dăunători, deși nimeni nu-i văzuse. La câțiva kilometri distanță de vecinul care făcea agricultură după zvon, niște italieni făceau agricultură de precizie. Puneau la miligram și milimetru îngrășământ pe fiecare bucată de țarină, ghidați de computer și GPS, după ce probe din pământul românesc s-au plimbat până în Italia, la un laborator care a analizat cu precizie cantitățile de azot, fosfor și potasiu, și apoi a livrat date despre fiecare solă…La altu, tot străinii i-au explicat că pământu lui nu e bun pentru porumb ci pentru cartofi. I-au demonstrat cu probe de sol duse la laborator, pe banii lor…Degeaba, dacă tat-su lu tat-su lu tat-su o pus numa porumb, așa face și el…Nu aveau cu cine…Agricultură de subzistență și atât…

– Ai lucrat vreodată în agricultură părinte ? (îl întrebă Pătlăgică pe INOCENȚIU întrerupându-l).

Pătlăgică nu îl avea la inimă pe popa de când cu pățania care l-a făcut celebru.Găsise el un depozit la care lacătul era ruginit și nu era păzit de nimeni. După o săptămână de filaj competent se hotărî într-o noapte să spargă lacătu și să facă o vizită de lucru în scopul inventarierii mijloacelor fixe. Mijloace fixe ce ar fi putut fi dislocate ca mijloace mobile.Așa a descoperit niște butoaie cu o vopsea de super calitate în ele. Era și normal să fie de super calitate, fiindcă pe etichetă scria în străineză. A rostogolit un butoi până la căruță și…dus a fost. Și-a tras un ‘bleo mamaia’ să moară tataia de la Sinaia, nu numai la gard ci și la cotețe. După o săptămână i-au murit și găinile și rațele și gâștele și iepurii. Numai porcii au scăpat cu viață. Dar cheliseră de dinți și de păr pe șoric.

Și aveau cataractă pe ambii doi ochi (depistau lăturile din troacă mai mult după auz și miros). Stăteau cu limba scoasă într-o parte de parcă erau dulăi. Pe întreaga suprafață a corpului se umpluseră de niște fistule anale purulente, atât de dese încât priviți de la distanță arătau ca un fel de organisme modificate genetic, cu cap de porc dar cu lână creață de oaie. Roz. Din piele fină și lucioasă…Doreluș s-a speriat că l-a bătut Dumnezeu pentru că a furat și a dat fuga la părinte să se spovedească în secret. Tămâie și-a dat seama că ceva grav se întâmplase și a anunțat autoritățile. Așa s-a descoperit că acolo erau depozitate deșeuri de la o centrală nucleară, extrem de  toxice și radioactive, aduse de dinafară de către o firmă fantomă. Apoi preotul a povestit toată tărășenia în biserică, pentru ca restul enoriașilor să nu mai repete povestea pe viitor. Dar VARGA ajunsese bătaia de batjocură a întregii comune. Îl strigau ‘Pătlăgică Albastră’. Din momentul ăla Pătlăgică a jurat să se răzbune pe popa când i se va ivi ocazia…

– Nu, răspunse Tămâie.

– Atunci taci, nu o mai lălăii cu gura plină ca la biserică dacă nu le ai. Lasă-i pe alții să vorbească…(i-o servi Pătlăgică părintelui într-un mod neașteptat de categoric).

– Că tot pomenii părintele de mentalitatea ‘agriculturii de subzistență’ (încercă Spaniolul să salveze situația)…Adică țăranu român cultivă sfeclă, cartofi, cereale… și crește câte 3, 4 porci de 200 de kile bucata, fala satului nu alta…altu moare s-așa n-are etc,etc…La un moment dat trebuie să îi taie că altfel se strică…Pune slănina la afumat în pod. Problema este că în pod mai are vreo 100 de kile, râncezită, strânsă de anii trecuți. Pentru că doi bătrâni singuri (care nu au copii domni la oraș pe care să-i întrețină), nu dau gata trei porci pe an. Că-s mucegăiți și-n cizme și-n gură. Pentru că tot bucata de slănină râncezită și de brânză mucegăită o bagă în gură. Fiindcă le pare rău să le arunce. Așa că excedentu de 100 de kile de slănină trece la…săpun. Dar nici cu ăla nu se duc la oraș, la piață, că e prea departe, săpunu e prea ieftin și nu se merită…Deci, cu săpunul spală hainele care se murdăresc crescând porcii…Și iată cum acest exemplu confirmă teoria lui A…

– Știu, teoria relativității a lui Ainștain (sări Lumânare ca la concurs)…E egal cu em ce pătrat unde ce este viteza luminii în vid…

– Ia auzi frate ce se știe părintele ! exclamă Liciu, plesnind cu palma ca cu pliciu. Peste frunte. Peste fruntea lui Pătlăgică. Că începuse o muscă să-l sugă din coșul proaspăt stors. După ce se reculese de pe jos, Doreluș îi mulțumi lui Liciu pentru promptitudine.

– Nuuu, (răspunse Spaniolu), teoria lui Antoine-Laurent Lavoisier: ” În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.”

– Poate că s-o referit la frumoasa natură de pe la noi, (încercă Pătlăgică să se mențină și el în discuție, deși era încă amețit).

– Băă, ascultați acilea ! interveni Spaniolu. Știți ce zic eu ? Eu zic că din criza asta mondială poate ieși până la urmă ceva fain pentru România mă. No fiț antenă : România nu este în zona euro. La o adică poate jongla cu cursul de schimb, astfel încât să mențină, cât decât, echilibrele monetare și fiscale. România are un grad mic de îndatorare. De aceea și CDS-ul României ( adică Credit default swap) este doar de 245. Însă 8 țări europene o depășesc ca risc și anume Grecia, Portugalia, Irlanda, Ucraina, Spania, Islanda, Croația și Ungaria. La care s-a adăugat de curând și Italia…

Primarului și celorlalți le căzură falca ca sertaru la mașina de marcat și nu le venea să-și creadă urechilor ce era capabil Spaniolu să scoată pe gură…

– Suprafața arabilă a României (reveni Spaniolu după ce mai turnă un păhărel pentru ungerea gâtlejului), 9.427 milioane hectare – reprezintă 64% din suprafața agricolă a României care se ridică la 14,722 milioane hectare. Adică 23 la sută din suprafața arabilă a țărilor central și est europene și 12,6 la sută din suprafața arabilă a țărilor UE…Băă, avem ? Avem…La care se adaugă pășunile de la deal și munte, ideale pentru hrana naturală și sănătoasă a animalelor. Dar ponderea agriculturii în PIB este doar 10-11%. Deși în rural trăiește 40% din populația României…Se cunoaște că  România ar putea hrăni, cu potențialul pe care îl are, 80 de milioane de guri, cu sau fără danturi…Băă, deci putem ? Putem !

-Secaaaarăăăă! (strigă primaru exaltat către cârciumar), ia mai cară mă câte o sticlă de secărică pentru fiecare. Plătește primăria de la buget…cheltuieli de protocol…Ce puii mei…nu vedeț că o sosit domnu ambasador din Spania la noi în comună ?…Spaniolule, să fiu al naibii, dacă tu ai candida în politică eu te-aș vota și președinte și premier în același timp…De oameni de ăștia avem nevoie, care să se știe…

– Se cară, se cară…se auzi răspunsul patronului cârciumar care  apăru surâzând cu brațele încărcate de sticle ca și cupa la o Stalowa Wola ce lucra la Canal.

– Mai taci dracu din gură că poate te mai și crede careva (se prefăcu Spaniolu deranjat)…Nu doar de oameni care să se știe e nevoie, ci care să și facă…Deci, dacă-mi permiteți să continui cu dizertația mea (reluă Spaniolu pe un ton academic)…

– Chiar te rugăm ! zise Tămâie .

– Forță de muncă semi calificată, din rural, este.  Circa 3-4 milioane de persoane apte de muncă, fac doar agricultură de subzistență, mulțumindu-se cu ajutorul minim garantat pentru țigări și băutură, iar mâncarea…din bătătură. Dar toți ăștia sunt cu experiență în crescut animale și exploatații agricole medii și mici… Este ?

– Este ! răspunseră ceilalți în cor .

– Putem conta, însă, în ipoteza unor investiții masive, la revenirea în țară a forței de muncă emigrate, care a învățat deja ce înseamnă pretențiile patronilor, contra unor venituri consistente. Se poate investi inclusiv în realizarea unor unități de prelucrare a materiei prime, că resurse umane și materiale ieftine există mai mult decât suficiente și atractive. Se poate ?

– Se poate ! răspunse corul la unison.

– În fine, oportunitățile de turism sunt imense. De exemplu, Munții Apuseni, la două ore de Viena, sunt încă sălbatici și neinvadați de „binefacerile” civilizației. La care se adaugă litoralul românesc, cu plaje și mare curate, lacuri adiacente, încă neexploatate. Plus stațiuni balneo-climaterice renumite prin efecte terapeutice. Stațiunea Olănești este un exemplul care îmi vine acum în minte. Dunărea reprezintă o cale de transport ieftină, până în inima Europei, folosită și în perioada când România era grânarul Europei.  Bă, așa-i ?

– Așa-i !

– Tot la plusuri putem trece și stabilitatea politică care de bine, de rău,  funcționează ca și coaliție, iar până la alegerile prezidențiale din 2014 nu se întrevăd schimbări majore în stabilitatea politică…Românul, ce nu are ?

– Are ! sării Pătlăgică ca să fie primul (fiindcă se prinsese și el de regula jocului și începuse să-i placă) .

– Ceea ce ne lipsește sunt banii, tehnologie, management performant și piețe de desfacere. La categoria bile negre am putea trece: calificarea precară a forței de muncă, emigrarea elitelor, lipsa infrastructurii, în special rutieră, sisteme de sănătate și educație precare, corupția și ineficiența administrației, în special locale (nimic personal primare, era doar o constatare generală), lipsa unui proiect național care să unească forțele politice și populația… Dar romanului îi lipsește în primul și în primul rând MENTALITATEA la zi. Factorul  de risc numărul unu pentru calculele de afaceri ale oricărui posibil investitor străin care ne trece pragul este factorul uman (necinstea și hoția) și mentalitatea învechită (de subzistență și atât)…

– Spaniolule, de știam ce-ț poate capu de când te-ai spaniolizat, te scoteam la o băută mai demult (râse apreciativ primarul) .

– Antonie, cum vezi tu perspectivele astea cu căderea economiilor europene ? vru să îi afle părerea INOCENȚIU.

– Ia să mai turnam cu toții un păhărel pe gât în jos că ni s-au înfundat urechile de atâta informație (profită Liciu de momentul de pauză pentru a readuce atenția asupra aspectelor care erau mai importante) .

– În cazul unei prăbușiri a economiilor europene, România și Polonia ar putea prelua o parte din sarcina hrănirii celor 700 milioane de locuitori ai Europei. La concurență cu Rusia. Dar câștigă cel care oferă cel mai bun preț, cum s-a și întâmplat zilele trecute la licitațiile pentru vânzarea de grâu în Egipt.

– De unde mama dracului le scoți în halu ăsta bă Tinciule ? Că tu de abia ai terminat o profesională bă ! explodă Doreluș .

– Bă sfeclă, dacă vrei să cunoști nu îți trebuie diplomă…Se cheamă că ești autodidact. Pui mâna și citești dacă te interesează ceva, dacă ai sete de cunoaștere…Și acu, slavă domnului, numai să vrei, că informația curge căcălău…Vai de capu tău…Dar să revin la întrebarea pusă de domn părinte. Într-adevăr, de la orice se poate face economie, nu și de la mâncare. În cazul în care economiile europene ar intra în colaps , ar suferi și fermierii din țările afectate. Fiindcă pentru mormolocii ăia, fără credite, fără resurse financiare și ajutor de la stat, activitatea ar fi extrem de dificilă. Ce are de făcut puterea politică din România ? Să încurajeze cu orice preț investițiile străine…În concluzie, fiecare țară trebuie să știe să-și exploateze poziția, resursele, avantajele, în funcție de contextul în care se află la un moment dat. Și să se poziționeze din timp în cele mai avantajoase blocstarturi. Dacă n-o facem, vom fi mereu luați prin surprindere de evenimente pe care nu le putem controla. Sub vrerea vremurilor…Așa văd eu lucrurile…Mulțumit de răspuns părinte ? Lucru dracu-n casa popii, așa-i ?

– Dracu mai știe ! fredonă Tămâie cucernic și cu pioșenie-n glas, în timp ce își tricotă pe piept trei cruci scurte între două pahare pline.

 

 

Se pare că secara din care fusese făcută secărică era un hibrid…ceva…Pentru că organismele modificate genetic se pitulaseră pe circumvoluțiunile din creierii lor mai devreme decât aveau ei planificat pe ordinea de zi.

Era rândul lui Pătlăgică să dea încă un rând. Luă el sticla ca să facă oficiile.

Primarul ținea paharul în mână la o distanță de trei centimetri de gură (ca să nu aibă cursa lungă și să verse)…Așa că Doreluș i-a turnat în buzunarul de la piept care se afla derutant de aproape.Lui Spaniolu vru să-i toarne în paharul pus pe masă în mijlocul la ceva rotund, negru și soios. Dar de câte ori reușea să țintească paharul, pământul tocmai își executa mișcarea de rotație și iarăși rata.Așa că i-a turnat până la urmă în basca pe care era pus paharul.Preotul stătea cu mâinile împreunate. Nu se ruga. Erau împreunate în jurul paharului (ca să nu i-l golească  iarăși Liciu). Fiindcă lui Doreluș îi tremura mâna ca varga, prinse părintele de gâtul sticlei și îl ajută să toarne. În solniță.

Lui Liciu i se desfăcuseră șireturile de la cizmele de cauciuc și le făcea fundiță , aplecat sub masă.Deci pe el îl sării de tura asta. Cu un sfert de sticlă de secărică rămasă de la distribuție se cinsti pe sine. Îi dădu drumu pe gât în jos. Printre pectorali, peste buric…în chiloți…Se scutură. Nu de plăcere. Ci fiindcă fusese rece și îl gâdilase.Se așeză jos tăcut ca un licean ce se simte ud de la șliț și până la glezne.

Nimeni nu mai ținea socoteala sticlelor  de secărică ce se adunau în contul de protocol al primăriei.Lichidul curgea gâlgâind pe gâturile parcă din ce în ce mai uscate.La fel curgea și timpul…

– Băhăi…Euuu ziiic…nuuu căăă zic, da vreau săăă spun…că…e tipu săăă ne deșteptăămm…Deeeșteeeaaaptăăă-teee ro…âneee…Din sooomnuuu hăl de noaaapteee…(începu să schelăie primarul, marcat de o nostalgie patriotică)…

– Diiin caaareee teee-aaaluuuungiiirăăă băăărboooșiii de țiiigaaani…(preluă Pătlăgică la fel de duios precum jalnic)…

– Îîîîîn veeeeecii pooooomeeeeeniiiiireeeeeaaaaa looooorrr…finaliză părintele pe două voci. A doua voce răzbătea de undeva de pe masă, dintre pahare (de unde se scursese Liciu).

Spectacolul creștea în intensitate direct proporțional cu numărul de sticle goale ce se rostogoleau pe sub masă…

INOCENȚIU, cu candelabru smuls din sala de mese a birtului (pe post de cădelniță), se cocoță pe taburetul din lemn ca să tragă o slujbă improvizată ad-hoc întru izbăvirea neamului…Sfântu Părinte rupse Sfântu Scaun și drept și țapăn ca o lumânare se prăbuși de la înălțime pe spate. La contactul cu solul descăpăci trei balegi de vacă ajunse la maturitate. Adormi instantaneu cu patrafirul prins între dinți și poalele veșmintelor preoțești în cap. Noroc că tocmai cu o seară înainte se epilase inghinal cu ceară picurată de la lumânare și cu multă pasiune.

Hugo Boss(primaru), zăcea în patru labe sub masă cu capul pe genunchii lui Spaniolul și îl mângâia cu înfocare peste bulanele din salopetă, șoptindu-i fierbinte :

– Ți-am zis Lucico că dacă vi secretară la mine nu o să îți pară rău !…

Spaniolu stătea cu capul rezemat în palma mâinii drepte și cu cotul pe masă. Privea pierdut în zare cu ochi străini și goi în care se putea citi dorul de Catalonia până la lacrimi. Cu mâna stângă sub masă îl mângâia afectuos și absent pe primar în freză, avertizându-l:

– Jenico, să nu-mi lași iară urme de ruj pe budigăi ca data trecută, că iar mă stâlcește soacră-mea în bătaie…

Lui Pătlăgică îi dispăruse sonorul dar îi rămăsese imaginea. Așa l-a putut detecta ca prin ceață pe popa, ce zăcea lat între brusturi. Acum ori niciodată era momentul să i-o plătească.Târându-se în coate și genunchi peste terenul minat cu balegi, mușuroaie și tufe de urzici, ajunse lângă bicicleta acestuia, care era legată lângă un stâlp. Se ridică cu greu în picioare, legănându-se și începu să bată ca surdul în tobă. Un cui. Cu vârful de la șlap. În scaunul de la țoaclă (ca să-i facă pană). Când observă că se îndoaie cuiul trecu la planul B. Începu să se pișe în țeava de la ghidon (ca să-i înece motorul). Simții că i se goli rezervorul înainte să poată nimeri cu jetul orificiul de la țeavă. Se enervă atât de tare încât îl lăsară genunchii să se întindă lat pe spate.De felul lui mai prost dar hotărât, Pătlăgică nu se lăsă păgubaș ci cu mâinile întinse pe spate, peste cap, se chinuia să-i facă nod la lanț…

În fața cârciumei opri scârțâind din toate încheieturile o căruța plină cu saci de cartofi (era nevasta și cele două fiice care se întorceau de pe tarlaua de unde scoseseră cartofii). Femeia și cu fetele coborâră și îl decopertară cu ranga de pe fața de masă cu care se contopise, pe Liciu, zis ‘Levier’. L-au dezlipit cu imprimeuri cu tot (fiindcă îi intraseră culorile de la mușama în pielea feței). Arăta ca o căpetenie apașă vopsită în culorile războiului înainte de atac. Singura deosebire constând în faptul că el avea o moacă de tembel și nu un profil de erou rebel.L-au pliat în căruță și au stivuit câțiva saci de cartofi deasupra, peste el, ca să nu îl piardă. TIRANT reuși să străpungă cu brațele printre saci și cu ele ridicate spre cer începu parcă să dirijeze o orchestră imaginară.În realitate, el căuta cu atâta disperare aerul de ai fi zis că avea de gând să respire nu alta.

Briza după-amiezii începu să se facă simțită. Frunzele din lanul de porumb începură și ele să șușotească agitate. Pe albastrul infinit al cerului se vedeau norii sosind dinspre miazănoapte și rândunicile săgetând orizontul cu zvâcniri de voioșie.Căruța scârțâind cu jale  se urni din loc pe partitura ritmată a pârțâiturilor mârțoagei (care se balonase de atâta apă pe mațul gol).

Restul trupei încremenise ca într-o poză din presa de război.Fiecare în poziția în care îl prinsese glonțu.

Căruța se pierdea molcom în zare, lăsând o perdea de praf în spatele ei când, brusc, Liciu răsări printre saci și sfâșie liniștea mioritică a verii târzii printr-un strigăt pițigăiat, cu pretenție de fredonare :

– ALL YOU NEED IS LOVE !…pam-param pam pam…