L u p t a (pamflet)
Generalul roman Coiuss FLASCUS privea în zare către munții înzăpeziți care ascundeau pericolul numit DACI. Auzise și el despre ceea ce declarase Iliescu la o întâlnire la vârf cu omologii săi europeni, într-o engleză sovietică: „Dă dacs ar caming from dă tracs!” (din cauza formulării greșite nu înseamnă „Dacii se trag din traci”, ci „Rațele vin din camioane!”). Dar el, romanul, știa că dacii însemnau mult mai mult decât atât.
Zăpada era până la genunchi iar el era încălțat cu…sandale. Noroc că erau impermeabile, altfel s-ar fi udat. Un cretinus de curierum i-a încurcat bagajele la sosire și acum ghetele lui de luptă (pentru sezonul toamnă-iarnă), umblă aiurea prin imperiu. Când avea să îl găsească avea să îl biciuiască.
Astăzi urma să se dea bătălia decisivă. Mai avusese câteva inițiative de atac dar eșuaseră. Pentru că dacii erau al ’dracu’ de șireti (deși nu erau încă conștienți de existența dracului). De fiecare dată când pornea câte un atac, dacii găseau câte o chichiță în Manualul Luptătorului de Gherilă (care nu fusese tradus și în latină). Și-a îmbărbătat legionarii:
– Marte, zeul războiului va fi astăzi cu noi ! Vom lupta până la unu ! (de la două avea programată o baie romană în apă termală, urmată de un masaj tantric cu ulei de măsline). Dar caii iuți și temperamentali ai dacilor erau ceva aparte. Pășteau numai frunze de tutun și dacii îi adăpau numai cu vin roșu de buturugă. Jăratec pe tavă de argint serveau ca desert, pe post de vitamine. Când iepele romane adulmecau transpirația armăsarilor dacici, care miroseau macho, ca armăsarii adevărați (a tutun și alcool), intrau din galop direct în libidou, lăsându-i pe călăreții romani perplecși în sandale și per pedes, dar cu șaua între picioare. La un alt atac, viclenii daci fixaseră între colții draconilor (stindardelor de luptă), muzicuțe. Când caii romanilor auzeau ce duios precum jalnic doinea vântul prin muzicuțe, se opreau brusc, se așezau în fund și începeau să urle la lună. Din nou, cavaleria romană era neputincioasă. Descălecau, cu o mână îi scărmănau în coamă iar cu cealaltă le dădeau zahăr cubic. Câte două cubulețe în fiecare ureche. Altfel nu puteau să îi facă să tacă. Îi așteptau apoi pe daci la câte o partidă de skandenberg. Cine pierdea plătea berea.
Dar ASTĂZI…Nooo…Nu avea să fie la fel. Ziua de astăzi avea să fie decisivă.
Îmbrăcat în strălucitoarea sa armură de general roman, călare pe armăsarul său alb, Coiuss FLASCUS luă o poziție de statuie de erou. În spatele lui se aflau cei doi centurioni din garda personala, iar în spatele lor erau încolonate exemplar legiunile. Ridică lent mâna dreaptă (avea discursul mobilizator învățat pe de rost) și…se auzi un strigăt din spate:
– Pe Barba Profetului, atacați !…Era un soldat ce se desprinse din flanc și o luă la fugă cu gladiusul (sabia romană), ridicat în mâna dreaptă.
– Stop! Stop!…răcni generalul, trântindu-și coiful de pământ. Se întoarse smucit către cei doi centurioni și îi întrebă:
– Băăă ! știe careva în ce film joacă ăsta ?
Cei doi clătinară pe orizontală penele din creștetul coifului, în semn de neștire.
– Alo, to’arășu ! ia fă-te-ncoa ! Ce fel de cetățean roman zici că ești ? (în armata romană a timpului, romani autentici nu mai erau decât comandanții de rang superior. Restul erau mercenari plătiți, care primiseră cetățenia romană, dar proveneau din rândul puzderiei de popoare și nații pe care le anexase imperiul roman). Legionarul alergă până în fața lui:
– Ave Cezar ! Sunt cetățean roman de origine siriană. Am aparținut de Legiunea numită SYRIACA. Dar m-au transferat disciplinar…
– Salve !…Serios ? Mai exact ?
– Au zis că sunt rău, generale.
– Ia auzi ! Păi ?
– Fiindcă nu păpam tot din farfurie.
La auzul răspunsului neașteptat caii începură să râdă isteric, cu fornăituri sacadate.
– Aaaa…ia du-te tu în spate, în spate de tot…la finele ultimei centuriae…În caz că ne atacă dușmanul din spate, fi bun și papă tot…Da ? ( accentuă generalul ).
Își reluă poziția glorioasă. Dacii începeau să iasă din păduri și să se așeze în poziție de luptă. Coiuss ridică din nou mâna dreaptă. Încet. Cu suspans. Din spate începu să se audă un huruit care creștea în intensitate. „- Acu ce mai e ?” se-ntrebă exasperat generalul. Întoarse din nou capul. La vederea dacilor, rotulele soldaților începuseră să dârdăie de spaimă în asemenea hal, încât jambierele metalice de pe fluierele picioarelor vibrau zăngănind ca și capota unui ARO ciobănesc ce urcă panta încărcat. FLASCUS spumega (avea o înțelegere cu calul: să nu spumege amândoi în același timp, ci pe rând; acum era rândul lui). Simțea că începe să uite discursul. Ridică mâna. Brusc :
– Fii ai Magnificei Rome, de ori unde ați fi ! Nu uitați că voi sunteți CIVILIZATORII LUMII de mâine. Astăzi, aici, acum, vom scrie istoria împreună. Acestor barbari consumatori de produse apicole și produse lactate, care trăiesc în armonie cu natura, dar nu și cu noi, va trebui să le reamintim pe câmpul de luptă că oricine are curajul să privească sfidător la adresa Romei, va fi strivit sub greutatea ei, când ea, Cetatea Eternă, se va năpusti asupra lor învingătoare. Voi aveți privilegiul să fiți dăltuiți în piatră, ca eroi cuceritori ai acestor pământuri…
– Ave Cezar ! ATACAAAAAAAAAAAAȚI !
Gelula și celelalte căpetenii de cete și conducători de triburi nu dormiseră toată noaptea. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă pierdeau lupta era mult mai grav decât atunci când le-a ars Burebista viile. După ce trecuse prin trei zile de incantații și două amfore de vin (în peștera sacră de pe vârful Kogaion), Xenogeneu le oferise o viziune de neimaginat și imposibil de acceptat. Din temuta și respectata națiune războinică a dacilor avea să se aleagă praful în scurgerea istoriei, pierzându-li-se aproape complet ‘temperament – a sanguine’ și limba dacă. DACĂ și numai DACĂ aveau să fie înfrânți de romani.
– Lupi daco-geți ! Fii ai LUPULUI ALB și frați ai lui ZAMOLXE ! (grăi Gelula cu gravitate în voce, către căpeteniile din jurul lui). În noaptea care a trecut , Zamolxe ne-a pus la încercare. Vrea să vadă hotărârea noastră. Să vadă dacă fiecare lup geto-dac prezent la această bătălie are colții bine ascuțiți și este pregătit să sfârtece Acvila Romană. Astăzi, însuși Zamolxe Supremul, va lupta alături de fiecare dintre noi. Sunteți nemuritori. Zamolxe vă așteaptă. Acolo veți avea parte de adevărata bucurie. Aici aveți parte doar de bucuria de a învinge. Pentru că Dacia nu este a lui Renault, nu este a Romei, nu e a mea și nici a voastră, ci a urmașilor următorilor copii ai noștri…în vecii vecilor Amin ! Xenogeneu se aruncă și-l prinse de mână înainte de a apuca să își facă semnul crucii. Pentru că asta ar fi însemnat blasfemie în fața Atotputernicului Zamolxe și astăzi aveau atâta nevoie de binecuvântarea sa.
Și lupta începu.
În acea zi dacii au fost cu adevărat nemuritori. Cu ochii roșii, injectați de ură și ieșiți din orbite, ei nu loveau ci spulberau. Se aruncau în luptă cu demența și ferocitatea lupilor turbați, rânjind în căutarea morții cu sângele șiroind pe barbă. Diferența dintre numărul mult mai mic al dacilor și copleșitoarea desfășurare de efective a romanilor nu se observa în raportul de forțe. Pentru că dacii erau mult mai rapizi decât greoaia mașină de război a peninsularilor. După ce se încingeau în luptă, dacii își aruncau coifurile și platoșele luptând doar cu iia de cânepă și pieptul dezgolit, sau chiar în bustul gol (pentru o mai mare mobilitate). Degeaba se ascundeau romanii în spatele imenselor scuturi, în celebra formațiune numită ‘Țestoasa’. Temuta Falx Dacica, topoarele și măciucile tăbărau asupra lor ca și grindina lui Zamolxe, afundându-i pe legionarii romani în încălțări, până îi gâdilau șireturile la buric. Vitejia furibundă cu care luptau dacii și rânjetul de pe buze cu care mureau, îi demoraliza pe încercații legionari, făcându-i să creadă că nu se luptă cu oameni, ci cu semizei nemuritori. Faimosul arc getic și săgețile îngălbenite de veninul de viperă culcau din goana calului lanuri întregi de infanteriști. Falx Dacica, pentru două mâini (sabia curbată), cu care dacii agățau și retezau dintr-o singură mișcare (sabie ce a determinat armata romană să schimbe tipul de coifuri din dotare), făcea prăpăd.
Bătrâna căpetenie Granitix, s-a ținut de cuvânt. Își fixase întâlnire cu destinul și s-a aruncat în luptă provocându-l. Cu săbiile înfipte până în mânere în doi infanteriști, cu opinca pe grumazul frânt al stegarului purtător al stindardului Acvilei Imperiale și cu dinții în jugulara unui tribun ecvestru, se prăbuși ca un titan, sub o stivă de lănci și sulițe înfipte în el și o falangă de soldați cățărați deasupra lui. Deși Granitix nu mai mișca, romanii continuau să ceară întăriri, strigând : „- Grămada cere vârf !”…
Dacul însă, se afla deja pe cărarea luminoasă ce ducea către eternul lăcaș a lui Zamolxe, cu fruntea sus, pășind demn într-o lume unde bucuria de a trăi nu avea să mai fie pătată de sânge.
Gelula îl căuta pe Coiuss. Își croia drum printre holdele de romani ca și turiștii cu maceta în jungla tropicală. La un moment dat reuși să rupă rândurile și țâșni spre FLASCUS precum un tren accelerat ce iese din tunel. Sări din goana calului, iar pumnul lui de oțel țâșni cu bucurie printre cei doi centurioni care jucau la blocaj, printre cele două apărători laterale ale coifului de general și se înfipse afectuos și adânc în moaca încremenită și scofâlcită.
Coiuss era primul general roman pe pământ dacic care admira în premieră frumusețea focurilor de artificii și blândele culori ale curcubeului, care îi dădeau o senzație de plutire și de pace lăuntrică. În interiorul coifului se auzea stereofonic un întreg stol de vrăbiuțe ce ciripeau vesele. Când îi reveni imaginea, Coiuss se ridică șovăind, ajutat de centurioni și nu putea să nu se întrebe în mintea lui: „- Toate acele minunății…de la un singur pumn ?” Ar fi vrut să spună ceva ce îi stătea pe limbă. Scuipă în palmă și…ce să vezi ? În palmă se aflau cei 4 dinți de lapte pe care îi dăduse maică-sa la naștere. Doar zeii știau cât de mult plânsese după ce murise maică-sa. Pentru că îi căutase înnebunit și nu știuse unde i-a pus ea înainte de a muri. Azi era ziua lui norocoasă fiindcă i-a găsit în sfârșit. I-a revenit culoarea în obraji (de la sângele scuipat). Înfășcă un pilum (suliță scurtă romană), ce era înfiptă în pământ, încălecă pe ea și îi dădu pinteni. Începu apoi să o ia la galop în zigzag, printre răniți. Soldații romani care îl văzură țopăind cu bățul între picioare ca un băiețel de 4 anișori, încremeniră. Unul dintre centurioni le-a dat explicații suplimentare :
– L-a plesnit Gelula ! De aia e așa…dezorientat. Dar o să își revină. După o juma de oră va fi ca nou…
Căpetenia dacilor fusese din nou flancat de o cohortă romană în care înota de zor. Când au tăbărât prea mulți și s-a creat busculadă, a reușit să scape dintre ei făcând pluta pe spate, deasupra mulțimii (ca starurile rock). Se avântă din nou după Coiuss. Îl ajunse și trosni una în scutul masiv al generalului. Scutul nu ceda (fiindcă era marca ‘Ibiza’, din fibră de carbon, mult mai ușor și mai rezistent, în culori vii și pastelate, recomandat întregii familii pentru un plus de confort și siguranță – acum și în varianta pentru adulți). Scutul nu cedă, dar, FLASCUS, căzu în genunchi. Se ridică rapid. Căzuse în genunchii altuia. Făcu un flic flac (ca gimnastele la bârnă) și ateriză pe cal. Sări jos, la fel de elegant. Șaua era cu trei numere mai mare și era pusă invers. Deci, nu era calul lui.
– Pe Jupiter, pe Neptun, pe Mangalia și…pe restul zeilor din Panteonul roman !…(izbucni generalul).
– Unde mi-e caaaluuuul ?
Mașina de război romană începea să scârțăie din toate încheieturile. Parcă era făcută din piese rusești asamblate în China și funcționa pe motorină amestecată cu apă, de la Petrom. Pâlcuri, pâlcuri, romanii începuseră să se predea și să facă schimb de tricouri și de tatuaje cu dacii. Alții o luaseră la fugă legionărește la vale, către marele fluviu Danubius.
Cheraxos era un uriaș vegetarian convins, obsedat de mere. De fiecare dată când dobora câte un roman, se apleca tacticos și îi decupa mărul lui Adam. Era și colecționar. Pentru că le strângea în cele două desagi de pe spate (Gelula i-a spus că atunci când le umple poate pleca acasă și mai avea puțin).
Zapyx se apucase să strângă coifuri romane ca să le folosească pe post de ghivece pentru ardeii iuți din ciorba de burtă.
Gelula era din nou față în față cu Coiuss (care își pierduse scutul).
– Ai belit pruna romane ! rânji dacul.
– Sunt alergic la prună ! țipă FLASCUS ca o fată mare.
– Atunci ai belit…altceva…(se reformulă Gelula, iritat că nu își găsise rima).
Dacul profită de momentul propice mult așteptat și se pregăti să izbească definitiv, ridicând masiva Falx Dacica deasupra capului. În clipa următoare se auzi un țârâit nepământean. Sunetul nefiresc îl luă prin surprindere pe dac în asemenea hal încât rămase ‘Stop Cadru’, cu o moacă de interzis, cu amândouă mâinile încleștate pe sabie și atârnând cu ele în sus. Coiuss băgă rapid mâna sub platoșă și scoase molecularul dintr-un buzunar secret de la piept :
– Scuza-mă, doar o secundă, Gelula ! Nu durează. E o urgență…
– Alooo ! Daaa !…Cineee ?…?…(era bateria; îl sunase să îi spună că din cauza șocurilor și a emoțiilor se descărcase prematur)
– Shit ! (oftă generalul într-o latină hollywoodiană). Pierduse legătura cu baza și de acum trebuia să ia decizii de unul singur. Și tocmai voia să sune un prieten și să îl întrebe despre jocuri de strategie.
– Băi ! Toți mă enervați astăzi ! Și eu nu îmi văd capul de treabă ! (se răsti el la Gelula).
Pe acesta din urmă îl deblocă o cohortă de infanteriști care îl luaseră la îmblătit cu nunceaguri persane (ultima modă în materie de cafteală). Gelula mai ezită puțin ( îi plăcea, fiindcă nu mai avusese parte de un masaj tonifiant de nici nu mai știa de când ).
– Calul, undee mi-ee caaluul…? (striga Coiuss).
– Lasă calu ! Fugi cu tura ! (îi răspunse căpățâna unui roman decapitat).
Privi uimit între picioare și zări moaca șifonată pe care se urcase ca să scruteze zarea. Se dădu jos de pe ea și se aplecă la 90 de grade (dacă s-ar fi aplecat la 100 de grade ar fi început să fiarbă ) și cu o privire de schizofrenic ce și-a refuzat tratamentul urlă :
– Ești prost la cap băi nenee ? Păi de șah îmi arde mie acuma ?
– Pthiii…Pe mădularul lui Pluto și a întregii cohorte din infern. Parcă v-a luat Bacchus mințile la toți azi !
Zări calul. Se pitulase într-o tufă de urzici și făcea pe mortul. Îl încălecă, cu urzici cu tot (pentru un plus de viteză) și vru să îi dea bice. Nu avea cum fiindcă le pierduse. Degeaba apăsa cu pedala de la sandale în scările de la harnașament, calul nu pornea și pace. Oare ce uitase ? Șaua o reglase. Oglinda retrovizoare era la locul ei. Cheia era în contact. Aaa, nu-și legase bretelele de siguranță de lateralele șeii. Asta era ! Și o tuli la vale, către Danubius. Dar cuplase 4×4 și trecuse pe kerosen, că venea Gelula puternic din spate ca la Formula 1. Probabil nu cuplase bine diferențialul central, fiindcă la un moment dat calul se călcă cu copitele din spate pe călcâiele șlapilor din față și se lungi cât era de lat într-un plonjon istoric, făcându-l pe FLASCUS să se ia la trântă cu forța gravitației. Se pare că bretelele de siguranță erau ‘Made în China’, pentru că se rupseseră.
După ce norul de praf se risipi, Gelula reuși să vadă o altă dâră de praf. Cea pe care o lăsa generalul în urma lui. Îi scăpărau sandalele cu așa viteză încât se întrebă ce marcă erau. O zbughi călare după el. Era greu de ajuns. Funcționa cumva romanul pe baterii Duracell Turbo Triplu A ? De fugea în halul ăla ? Sau o fi fost de la urzici ? Istoria nu a fost capabilă să găsească răspunsul.
Simțind că se apropie Gelula, Coiuss își desfăcu toga de la gât și o aruncă în spate, în speranța că îi va obtura parprizul. Nu avea nici o șansă. Gelula călărea un Mustang Cabrio, decapotabil. Ca printr-o minune, romanul reuși să ajungă primul pe mal și se aruncă în unica ambarcațiune cu pedale care era ancorată acolo. Începu să ventileze la pedale mai abitir ca și campionii la ciclism, de la Tur deo Frons. Când Gelula ajunse și el la mal, dădu călcâie calului să intre în apă. Dar Cabrio se cabră pe jantele din spate (anvelope nu mai avea ) și îi fornăi :
– Nici să nu te gândești ! Nu destul sufăr eu în fiecare zi când mă lovești cu călcâiul la operație ? Acum vrei să intru și în apa asta înghețată ? Doar știi că am reumatism articular și dacă îmi intră apă în urechi, strănut. Dacă chiar ții neapărat să îl prinzi, înoată tu după el. Eu o să te aștept aici pe mal și între timp, cu nisipul ăsta fin, o să îmi trag o frecție abrazivă, ca să-mi îndepărtez pielea moartă de pe genunchii din față și coatele din spate.
Gelula scăpăra din priviri plimbându-se în sus și în jos de-a lungul malului ca o felină turbată, cu balele gâfâind, urmărind cum se îndepărta romanul de mal. Dar parcă nici chiar el nu se încumeta să transforme frumusețe de barbă în candelabru cu țurțuri.
Coiuss FLASCUS puse mâna pe o portavoce și începu să strige :
– Ge lula mea ! Ai cledut că mă plindi, ai ? Nu declala tălbătoale, că a fot doal o timulale. Am tă te tpun lu Tlaian…(nu vorbea alintat pentru că se dilise, ci pentru că îi lipseau cele patru piese de lapte de pe placa de sus și se mușcase de limbă când căzuse de pe cal).
– O tă levenim cu tleitpledete lediuni ti o tă tlantfolmăm Datia în palcale pentlu tiluli cu ditpetelatu la Adamcliti. O tă tlantfolmăm tele mai negle cotmaluli ale voatle în lealitate. O tă vă teldem de pe fata pământului, pe voi, tândele ti limba voatlă. Ti veti lămâne doal o amintile uitată a ittoliei !
Gelula întoarse capul și privi înapoi spre câmpul de luptă. Atacanții daci driblau cu succes ultimii fundași romani. VICTORIA era a lor. Ridică ochii spre cer și îi mulțumi Unicului și Atotputernicului Zamolxe, Zeul Suprem, zeul lor, al dacilor, pentru că îi ascultase ruga trimisă prin solia fiului său. Îi mulțumi încă odată fiului său că acceptase de bună voie să fie sacrificat prin aruncarea în sulițe, ca să ducă solia la Zamolxe. Fiindcă, iată, jertfa sa nu fusese în zadar.
Își mai întoarse odată capul spre Istru cel mare, Dunarius. Coiuss se pierduse în ceață. Dar pe Gelula încă îl zgâria pe timpane amenințările romanului:
„VEȚI RĂMÂNE DOAR O AMINTIRE UITATĂ A ISTORIEI !”
PS. Și așa a fost !
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 
2 gânduri despre „3 GELULA ȘI ROMANII”