1 GELULA ȘI ROMANII

Gelula, era un Basileus (șef militar ), respectat de oștenii săi și temut de dușmani. Era mâna dreaptă a lui DIURPPANEUS, cel pe care romanii îl porecliseră Decebal, („un om mai puternic decât zece oameni sălbatici”), datorită vitejiei cu care lupta. Decebal primise funcția supremă în statul Geto-Dac de la predecesorul său – regele DURAS, (care îi cedase locul de bună voie simțind că în timpuri de restriște ca acelea, cu pericolul roman ajuns la Danubius, numai un geniu militar putea face față provocării).

Iar genialul dac pregătea o ofensivă de proporții, fulger, traversând Istru pe gheață pentru a lovi armata romana aflată la sud și pentru a tăia astfel căile de aprovizionare a legiunilor romane aflate în Dacia. Toate triburile din jumătatea estică a Daciei răspunseseră strigătului de luptă lansat de regele pe care unii îl considerau semizeu : CARPII, COSTOBOCII, CAUCOENSII, COTENSII, SARGEȚII și TYRAGEȚII de la est de munții Carpathus și până la tumultosul râu cu ape repezi, Tyras (Nistru); deasemenea, CROBIZII, HARPII, OBULENSII, OINENSII, SACII, SIENSILI și SUCII, geții de la gurile Istrului, Dunogaetia (Dobrogea de azi), de pe malurile Pontus Euxinus-ului și jumătatea de est a câmpiei de la sud de coroana munților.

Dar strategia ilustră pe care o concepuse dacul, nu putea fi anticipată de trufașii Romei. Își strânsese legăturile de prietenie și își întărise alianțele cu PARȚII din MESOPOTAMIA, trimițând soli la PACORUS al II-lea și invitându-l pe acesta să invadeze Armenia și Iudeea, în drum spre comorile Egiptului ( grânarul Romei), în timp ce el urma să atace din nord, de la Istru. Legiunile Romei nu ar fi putut face față unui atac combinat de o asemenea amploare, fiind prinse ca într-un clește. Dacă reușea, echilibrul de forțe al Europei avea să se schimbe dramatic. Poate chiar și existenta imperiului Roman…

În aceste condiții, Decebal îl lăsase pe Gelula să apere flancul vestic al Daciei. Toate triburile de daci din jumătatea de vest a țării erau deja adunate sub comanda lui Gelula : BIEPHII și ALBOCENSII din Alboca (Banat), APPULLII, RACATENSII și ANSAMENSII de pe Samus (Someș), BIESII de pe Maris (Mureș), PREDAVENSII de pe Crisia (Crisul), POTULATENSII și PIEFIGII de pe colinele și câmpia de sub poalele munților, BURII și CEIAGISII din câmpia Alutasului (Oltului) și chiar și triburi de daci de dincolo de Tibiscus (Timisul), din PANNONIA.

Punctul fierbinte unde avea să aibă loc ciocnirea dintre cele două armate era la TAPAE (Porțile de Fier ale Transilvaniei).

Tapae

Șuieratul sinistru al năprasnicului vânt de iarnă țiuia-n timpane și intra până în măduvă oaselor, înghețându-ți parcă sufletul. Era o iarnă cum dacii nu mai văzuseră demult. Parcă stihiile naturii se dezlănțuiseră împotriva a tot ce respira, biciuind și spulberând totul în cale, iar în turbarea lor ar fi vrut să smulgă din rădăcini până și codrii cei veșnici. Norii coborâseră atât de jos încât îi puteai ajunge cu lancea. Se încovoiau sub greutatea zeilor ce doreau să privească  mai de aproape zbaterea muritorilor. Însuși Atotputernicul Zamolxe s-ar fi cutremurat dacă ar fi coborât pe pământ în acea iarnă.

Geto-dacii erau obișnuiți cu vitregiile naturii și chiar se răzvrăteau împotriva ei. Risipeau norii trimițând săgeți amenințătoare către cer. Dar acum, parcă și ei erau surprinși de violența spiritelor naturii.

Xenogeneu era un puternic hultan ktistai (vraci – preot), a cărui faimă se răspândise în toată Dacia. Din neamul Carpilor, el trecuse munții și venise la Sarmizegetusa la rugămintea expresă a lui Decebal, pentru a fi sfătuitorul lui. Acum îl lăsase cu Gelula ca să îi fie de ajutor. Xenogeneu oficiase cu o săptămână în urmă ritualul de trimitere a solului la Zamolxe, alesul fiind Cotiso, fiul lui Gelula. El însuși se retrăsese de trei zile în peștera sacră de pe piscul Kogaion, ca să primească răspunsul zeului.

Iar căpeteniile dacilor îl așteptau.

Xenogeneu

Generalul roman privea cu nervozitate înspre nordul întunecat, unde negura învăluise crestele înzăpezite ale munților, sporind parcă misterul acestui popor enigmatic, pe care vechii greci îl numeau hiperborean (popor mitic înzestrat cu puteri supranaturale ce locuia într-o țară a zeilor, o țară aspră, de nepătruns, înconjurată de magie și mistere). Tot vechii greci spuneau că însuși Marte (zeul războiului), se născuse printre ei, iar frumoasele războinice numite Amazoane ar fi fost soțiile lor . Din descrierile acelorași greci, DACII (pe care grecii îi numeau GEȚI), popor războinic, vedeau în moarte o eliberare, ceea ce îi făcea neînfricați pe câmpul de luptă.  Bărbații lor erau înalți, cu pumnii ca ciocanele de sfărâmat piatra, cu părul blond-roșcat, rareori negru, pielea de culoare deschisă și ochii căprui sau albaștri. Aveau o voce aspră și o înfățișare sălbatică, bărboși, cu pletele fluturând în vânt, purtând tot timpul la brâu un daca (pumnal) sau sica (sabie scurtă și curbată), iar în spate, tolba de săgeți și teribilul arc getic (făcut după o rețetă cunoscută numai de ei). Nobilii și căpeteniile lor obișnuiau să se tatueze. După spusele lui Herodot, geto-dacii, erau cei mai viteji și drepți dintre traci (iar tracii erau cel mai numeros neam după indi, ocupând mai mult de jumătate din teritoriul Europei). „- Ce fel de popor barbar puteau fi acești daci ?” se întrebă romanul, „dacă râdeau și se veseleau la moartea unuia dintre ei, iar când se năștea un copil plângeau și se întristau de soarta pe care o va avea acesta în lume ?”…” Nu este de mirare că un popor atât de crunt, au fost războinici de temut în ochii oricărui neam din antichitate” concluzionă el. Iar cât despre țara aceasta, a lor, DACIA…Secretul țării dacilor era, încă de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Grecul nu știa să vorbească decât despre marele fluviu care încingea țara și despre cetățile elenice presărate pe țărmul pontic, la Pontus Euxinus (Marea Neagră). În rest, nimic mai mult decât faima temutei săgeți getice și aceea a ucigătoarelor plante ale Danubiusului, din care se distilau sucuri pentru magia înfiorătoare a Medeei. Grecul era convins însă că această țară era bogată în pietre prețioase; ceea ce însemna altă magie. Pietrele prețioase includeau puteri și mistere. Atât se putea afla de la Seneca; și nimeni nu știa mai mult. Danubius (sau Istru, cum îi spuneau grecii), își păstra bine secretele. Oamenii se ascundeau în munți. Dar el, romanul, auzise și despre alte bogății care se găseau în cantități nepermise unui popor barbar, care nu știa ce să facă cu ele, bogății pe care un popor civilizat, ca romanii, le-ar fi putut transforma în opere magnifice, spre gloria eternă a Romei…(tresări din visare, conștient că până să se umple de glorie și să deșerte bogățiile Daciei pe treptele Cetății Eterne a Romei, trebuia să-i învingă pe barbarii din pădurile întunecoase care acopereau această țară plină de primejdii).

„- Ah, pădurea dacică !” (oftă generalul, în timp ce revizuia din memorie tot ceea ce știa, tot ceea ce auzise, despre dușmanii de mâine și țara lor). Înfricoșătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni și romanii cunoșteau acea pădure de departe, când se vedeau nevoiți să o ocolească; sau mai de aproape când, în întunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra pădurii dacice ajungea până la Roma, și de ea vorbeau poeții și cronicarii, care notau dezastrele petrecute acolo…Caius Scribonius Curio, care îi învinsese pe DARDANI în Tracia, voia să-i supună și pe daci și ajunsese până la Danubius. Dar s-a înspăimântat de pădurile pe care le vedea și s-a oprit. S-a întors din drum fără să facă război. În altă împrejurare, Roma a bocit moartea lui Cornelius Fuscus, care se înmormântase cu toată legiunea lui în pădurea blestemată a dacilor. Înfricoșătoarea pădure nu se clintise. Rămânea mereu mută, întunecată, plină de secretele ei. Parcă ceva magic, ce izvora din fibra acestor barbari și seva acestor păduri, venea în apărarea lor, protejându-i. Acești barbari (pe care grecii îi considerau cei mai de seamă, asemeni lor), care-și adorau zeul pe culmi solitare, aveau o știință a secretului. Acel zeu al lor, ZAMOLXE, deși luminos rămânea ascuns. Nu i se cunosc altarele și nici chipul.

Și o altă zeitate misterioasă: Demonul Ceresc, balaurul cu cap de lup (DRACO), care-i slujea și apăra pe războinici, dar care se și revolta uneori și se lupta cu Zamolxe în nori, stârnind furtuna. Dacii făcuseră din el stindard și-l adorau, dar trăgeau în același timp cu săgețile în el, în nori, când izbucnea furtuna.

„- Ciudată nație, rebeli chiar și împotriva zeilor lor… o lume de vitejie sălbatică…ăștia sunt dacii, cu țara lor, pe care Roma m-a trimis să-i îngenunchez…” șopti generalul ca pentru sine, oftând din nou.

Continuarea poate fi citită în ‘2 GELULA ȘI ROMANII’ (va putea fi accesată din coloana de Arhivă, din dreapta paginii principale)