PIERDUT DE LA PARIS

Brigadierul silvic CETINĂ Antonie avea relații printre albine. Fiind președintele filialei Asociației Crescătorilor de Albine (A.C.A), din pitoreasca sa zonă meliferă…avea cu ce. Cu ce anume ? Nu fiți indiscreți!

În perioada de iarnă, când coclise la gura sobei, l-a fript o idee când s-a ars pe plită. Ce ar fi să angajeze un ghid turistic, să formeze un grup de voluntari dornici de cunoaștere și să o tulească organizat cu un autocar, taman la…Paris. Fiindcă APIMONDIA urma să aibă anul acela un imens panou expozițional (cu standuri inclusiv de la A.C.A. ), acolo, la Paris. Și cu această ocazie grupul ar fi avut șansa să se mai deschidă nițel, să vadă Occidentul și moda apicolă. Inițiativa sa lăudabilă a produs ecou și s-a trezit cu mai mulți doritori decât anticipase.

L-a înscris și pe nepotul lui, NĂTĂFLEAȚĂ Bobocel (pe care tot el îl îndrumase spre apicultură). Bobocel terminase o profesională pentru tractoriști. Dar cum în țară nu prea mai erau tractoare, se plimba cu căruța în timpul șomajului. Bobocel era băiat fâșneț dar fără perspectivă. Taică-so (NĂTĂFLEAȚĂ Senior), murise în război. Fusese mecanic de întreținere la o fabrică de covoare. Într-o bună zi, pe când lucra la un război de țesut, i-a căzut acul pe deget (dar l-a prins cu degetul în nas ).Așa că unchiul său (care îl crescuse ca pe propriul copil ), l-a ajutat să debuteze în apicultură. Mai cu ajutorul lui CETINĂ, mai cu ajutorul coanei Europa și a fondurilor sale, Bobocel avea deja trei ani de apicultură ascendentă. Deci, Parisul avea să constituie pentru el un imbold să se extindă.

Antonie tocmi un ghid turistic de la București, la costum, cravată și ciorapi roșii (cu sandale de imitație, maro ). Se zicea că era bun. Dar era rău. De gură. Drumul cu autocarul a fost o veselie. Toată lumea era marcată de bună dispoziție și poveștile apicultorești le întreceau în metafore pe cele vânătoresco-pescărești. Ca să nu mai vorbim de abordarea analitică a perspectivelor apiculturii românești, tendințe și depresii, NOUL versus VECHIUL, rubrica „- AȘA CEVA NU SE FACE !” contra rubricii „- AȘA CEVA BA SE FACE !”…etc, etc…

Când au traversat Ungaria au remarcat câte solarii și sere aveau ăia și au ajuns unanim la concluzia:

– Păi la noi de ce nu se poate ?

În Austria , șoferul autocarului oprise ca să alimenteze și pentru ca să facă și băieții schimbul de ulei. Toți s-au mirat de veceurile atât de curate încât puteai să mănânci de pe jos (dacă nu aveai pachet de acasă). Cei mai mulți au fost impresionați de cât de frumos era bonul de intrare la veceu (și l-au pus în pașaport ca suvenir)…I-a mai impresionat și ordinea care se putea observa de pe autostradă, pe fiecare versant. Nimic nu era în paragină. Totul era cosit și îngrijit (indiferent cât de abruptă era panta ).

În Germania a fost și mai și. Acolo, după ce te ridicai, începea colacul de la veceu să se învârtă, trecând cu toată suprafața printr-un dispozitiv de dezinfectare. Colecția de bonuri de intrare la veceu se mărise. Dar cel mai memorabil moment a fost acela când inginerul agronom din Sectorul  Agricol Ilfov (care se lipise de grup de la plecarea din București), s-a trezit că el vrea să meargă la toaletă tocmai pe când șoferul dădea să plece, fiindcă toată lumea se întorsese deja. După o jumătate de oră începuse să se vadă agitație la intrarea către toalete. Pe șofer îl trecu o vagă transpirație în gândul lui: „- Măi, doar n-o fi făcut ceva inginerul…”. Sigur că făcuse. Doar de aia s-a dus. Șoferul ajunse în holul principal. Lumea care se adunase , depășea în agitație pe românii care se calcă pe șifonături când se fac reduceri de promoții la mol. Inginerul bătea ca disperatul cu amândoi pumnii în ușa de la veceu (care se blocase ) și striga după ajutor. Mulțimea îi striga ceva în germană (dar la Școala Superioară de Partid ‘Ștefan Gheorghiu’ nu învățase decât rusă ) .

– Trage apa boule ! îi strigă șoferul în românește, roșindu-se până în vârfurile extremităților auriculare , când întreaga masă de priviri se întoarse brusc spre el. A tras apa. Ca o consecință , s-a deblocat ușa. Inginerul ieși din budă cu o moacă de recent operat, în aplauzele mulțimii. „- Așa le place la unii, ca la nemții ăștia,  să complice lucrurile” (gândi inginerul în șoaptă și în bezna din craniul lui).

De la vaporii de spray de prune și polenul de floare de bocanc care se acumulaseră în autocar s-a format un amestec grizutos fatal, care a aburit ferestrele autocarului pe exterior și a scurtat durata medie de viață a călătorilor cu vreo cin’șpe ani. Contrar aparențelor, șoferul nu plângea. Dar lacrimile și mucii îi șiroiau pe barbă datorită faptului că sinusurile i se desfundaseră  prea adânc. Așadar, de pe la mijlocul Germaniei au capitulat cu toții, cu capul unul pe umărul celuilalt (ca îndrăgostiții ), sforăind tradițional. Când s-au trezit erau deja la Paris. Mamă ce mare era! Și era TOT locuit. Te pierdeai numai privind prin geamul autocarului.

Ghidul luă microfonul și se ridică în picioare cu fața către spatele autocarului, ca o stewardesă durdulie și nebărbierită :

– Băi ! Știe careva ceva în franceză ?

Toți tăceau. În franceză (deși cu toții cunoșteau cheia franceză ). Bobo își amintea că lui îi plăcea cum sună la radio ‘Cotele apelor Dunării’ în franceză. Mai avea tangență cu franceza și când se ducea la cumnatu-so, fiindcă ăla urmarea pe ‘Tele5’ campionatul intern de fotbal al francezilor. Ce să facă el cu franceza pe tractor ? Și uite că acum l-ar fi ajutat…

– Băi, ești nebun !…înțelegi…!?…Nu știe nici unul ?…Clar ! Atunci, atenția mărită ! Decât să vă traducă altu mai bine vă traduc eu…ești nebun…înțelegi…!? La coborâre toată lumea încolonată, câte doi de mânuță, că aici nu pare ceva ciudat…În modul ăsta vă pot inventaria regulat și periodic…Că dacă se pierde vreunul de coloană, aici nu te mai găsește nici mama dracului…ești nebun !…înțelegi !?…Ghidul avea ticuri verbale de ‘Bucale’, spre amuzamentul stuparilor de provincie travestiți în turiști peste noapte. Dar se conformau la ce le spunea el, de frică să nu se piardă.

Ajunseră la intrarea într-o hală imensă. Furnicar de oameni, labirint de săgeți indicatoare (toate în engleză și franceză )…Ceea ce li s-a părut ciudat era faptul că în hala respectivă fuseseră organizate expoziții diverse. De la producători de mobilă, textile, motociclete, apicultură…și până la simpozioane științifice pe diferite specialități și teme. Sentimentul de panică la gândul de a se pierde de turmă se amplifică. Stăteau strânși în jurul ghidului la sufocare, ca albinele pe matca nouă…

– Mă nu te împinge…n-auzi ?…ești nebun…mă-nțelegi…!?…Nu grămadă organizată am spus…Ci coloană…Păstrați coloana cum v-am spus…(răcnea ghidul din genunchi, ca să se facă auzit peste hărmălaia de puzderie ce era acolo). Ajunseseră să mărșăluiască prin mulțime încolonați ca la paradele omagiale de ziua lui Ceaușescu (doar că nu aveau steaguri și pancarde ). După 30 de minute de pas sincron, cu mâna pe umărul celui din față (ca Fetele de la Căpâlna ), încă nu reușiseră să ajungă la colțul unde APIMONDIA organizase Târgul Internațional de la Paris.

La un moment dat, pe Bobo îl tăie o intensă necesitate firească care dădea-n clocot, mai mai să iasă de sub capac. Văzu un indicator cu inițialele WC (atâta franceză știa și el ) și prinse speranță :

– Domnu ghidu, vă rog io tare, că-l scap ! Îl țîn din Germania…Nu durează mult…Că nici nu mă șterg !…

– Hai mă, du-te !…Ce…vrei să faci pe tine…?…ești nebun…mă-nțelegi…Dar te întorci înapoi exact pe unde ai plecat ! Ai înțeles ? Hai, că te așteptăm cu toții aici…Da să nu stai mult…ești nebun…înțelegi…!?…

Stresat că pachetul pornise spre livrare deja, își aruncă în viteză geaca pe cuierul din holul toaletelor și se năpusti ca o fiară în prima cabina cu ușa deschisă. După ce explodă de conținut îi reveni luciditatea. Încercă să nu respire (ca să nu și-o piardă din nou). Apoi  țâșni ca un arc de pix din cabina și…geaca nu mai era acolo. În locul ei se afla înfipt un bilet de tren mâzgălit cu pixul : „Mo, danuțî rușîne săumbli pinparis fără lovelenbojînare, mo ? Cu actiele mamșters dasăști că zgârie”.

Bobocel se panică. Deci nu mai avea nici geacă nici actele. Pe fracțiune de secundă  înhăță sacoul de pe cuierul alăturat, îl trase pe el din mers și se trezi întâmpinat la ieșire de o tânăra voluptoasă, stresată și impacientată :

– Domnule doctor, mai repede vă rog frumos, fiindcă baroneasa vrea să înceapă discursul și vă așteaptă să traduceți ! (se revărsă tinerica în românește). Văzându-l că ezită, îl prinse nervoasă de mână și punându-și în mișcare șunculițele adolescentine (care trepidau pe tocurile înalte ca piftia de crăciun ), începu să îl tragă după ea. El pășea ca un elefant tras de trompă (ceva un pic mai repede ), și vocifera în sinea lui :”- Eu…doctor ?…baroneasa…ce…să-i…traduc…???” Abia atunci observă că sacoul pe care îl luase în completarea gecii avea un ecuson prins în piept. Pe ecuson scria : ‘Doctor honoris causa’ în Pediatrie – URLAȚI Copilu.

Dodoloața îl trăgea către sectorul unde era organizat simpozionul „Cardiopatia ischemică la sugarii cu dischinezie biliară hipotonă”. Evenimentul era organizat de o celebră familie de filantropi francezi ( cu o lungă istorie de generații în lumea medicinală ), pentru tinerele generații de medici pediatri români.

Se trezi urcat pe scenă prin metoda impingerii și tresări speriat când ajunse în dreptul microfonului ( nu mai avusese ceva de forma aia, atât de aproape de gură ). Baroneasa  Vanessa BORGEOISE se uită la el cu figura cu care rămâneai în Evul Mediu dacă te lua ghilotina prin surprindere. Dar nu mai putea întârzia fiindcă era deja prea târziu. Așa că începu  :

– Mesdames et Messieurs…

– Damele cu musiu…(improviză Bobo)

– C’est ma soeur…

– Aia de lângă dreapta, îi maseoare…

– Il est mon frere…

– Ăstalalt, din stânga, îi fraieru ei și îl cheamă ile…

– Je veux etre a cour…

– Cu uretra dinspre cur…

Nu mai apucă să termine fraza fiindcă baroneasa îl opri cu un gest ferm de mână (nu de tipar ).Își dăduse seama că ceva nu e în regulă după faptul că amplitudinea hohotelor de râs din sală creștea exponențial cu fiecare cuvințel tradus de el. Îi făcu semn interpretei limbajului semnelor pentru surdo-muți ca să continue ea traducerea.

Bobo se așeză cu demnitate pe un scaun ce scârțâia antic dar fusese sculptat de mână cu mijloace moderne. Tot restul timpului până la pauza dintre cele două sesiuni tăcu energic, tușind în pumn și în neștire. După pauză scaunul era gol. Dar el nu mai era în golul acela…Plecase către mesele încărcate de bunătăți. Dineul pregătit pentru după, el l-a servit în timpul. Înghițea ca pelicanul, fără să mestece (ca să aibă randament la cantitate ). Bău cât o cămilă cu două cocoașe (pe dromader nu te poți baza la greu, fiindcă are doar o singură cocoașă ) și își umplu buzunarele ca un popândău. Nu îl oprea nimeni, pentru că avea ecuson de prestigiu în piept, dar oamenii de ordine își dădeau seama că e român și că trebuie înțeles.

Apoi o tuli la nimereală, îndreptându-se încotro auzea chemarea destinului. Își aminti că taică-so apucase să îi dea o povață înainte de a muri :”Dacă nu ai o destinație precisă, nu ai cum să te rătăcești !” Și acum voia să îi testeze valabilitatea…

La Turnul deiffel nu a fost, că primeau marfă și era interzis accesul turiștilor cu ciorapi de lână. La Disneyland nu l-au primit că nu avea ținută și l-au alungat cu câinii pentru că speria copiii din parcare. La Muzeul Louvre s-ar fi dus dar nu auzise de el, iar Elysees nu era acasă ca să îi vadă Champsurile…

Așa că s-a hotărât să se dea cu metroul, dacă tot era gratis… Se cobora când în unul când în altul și din nivel în nivel. Până i-a zis un vatman :

– Nu te poți coborî la un nivel mai jos decât ești acum, pentru că ăsta e ultimul !

Se mai amuză puțin, rătăcindu-se prin metroul parizian. Când se trezi, peisajul se schimbase. Era în alt tunel. „Oare unde oi fi ?” se gândi în sinea lui feciorelnică.

– Te afli în tunelul Gottard din Elveția, cel mai lung și mai adânc tunel feroviar din lume. Are 57 de km și traversează Alpii ! îi șopti unul de pe banca alăturată (care se ocupa cu cititul gândurilor în timpul liber ).

– În Elveția ???!!! (țipă el interogativ în gândul lui). În ce s-o fi urcat ? Știa el că adormise flămând, dar nici chiar așa…La ieșirea din tunel a sărit din tren în prima stație și a adormit. În alt tren…

Coborî la capăt de linie pe un peron atât de aglomerat că se pierdu instantaneu.La un moment dat auzi venind din spate o chemare care nu era a destinului. O voce groasă, tabagică, cu corzile vocale brumate de insolație i se adresă :

– Ești român ?

Se întoarse și zări o adolescentină juvenilă, îmbrăcată cu sutienul pe dos și cu ciorapi plasă care ieșeau din pantofii de lac cu toc cui. Ținea cu amândouă mâinile în partea din față o poșetuță scurtă  pe post de fustă.

– Dar de unde ai știut că sunt român ? o întrebă el timid.

– Păi…ia să vedem…Ne aflăm la Monaco…Plajă, soare, 39 de grade…mișună turiștii în chiloți (chiar și la mine )…Pe fundalul ăsta apare unul cu colop de paie, sacou de catifea raiată, maro. Pe sub sacou, un sfetăr de lână împletit de mână de aia bătrână, cu firul de 5mm grosime și cu LEANA cusută pe piept…Cu blugi marca ‘Decebal’ brodată pe buzunarele de la spate și încălțat cu ghete de piele întoarsă cu etichetă de ‘Clujana’…Eu zic că nu poate fi decât un ardelean. Deci, cum te cheamă bobocule ?

El ridică din umeri. Fiindcă nu mai avea cum să demonstreze cum îl cheamă, din moment ce nu mai avea acte.

– Auzi !…continuă șnapanca ‘focoasă și oacheșă’ (după aprecierea mentală a lui Bobo)…Să știi că  un țăran fotogenic și bine făcut ca tine, are șanse să facă o grămadă de bani…Numai să vrea…

Bobo tresări: „- Pe cine faci tu țăran, târfa dracului ?” explodă el. În gând. Dar lăsă să-i transpară indignarea printr-o intensă culoare roșie de rac constipat, culoare afișată din spatele urechilor și până la genunchi.

– Păi…(reuși Bobo după 5 minute să elibereze cele 2 vocale și o consoană).

Văzându-l nehotărât, luă ea hotărârea și i-o plasă în palmă.

Se trezi dus la un club unde era interzis accesul minorilor sub 80 de ani. În parcare, plin de șturlubatice octogenare cu sânjele-n clocot, care își parcau Porsche-urile, Maserati-urile și Maybach-urile din trei mișcări. Pe oră…

Fu urcat pe rampă, în bătaia reflectoarelor, mai ceva ca un taur de prăsilă la un concurs internațional de rase. O babă mai focoasă din primul rând și-a scos proteza și a aruncat-o într-un pahar de șampanie umplut cu Chanel No.5 (ca să îl poată vedea mai bine ). După o scurtă evaluare și-a dat perucă falsă pe spate și puse capăt licitației de la prima strigare:

– Eu dau 5000 de euro pe noapte pentru bobocelul ăsta !!! (decretă ea triumfătoare, stropind printre gingiile chele).

NĂTĂFLEAȚĂ (spirit practic dealtfel), cugetă un calcul scurt: „Păi, atâția bani nu ies nici dacă ai 10 kile de salcâm la cântar până la amiaz, fără albina culegătoare întoarsă în stup !”

Se întoarse cu o privire disperată către ghida sexoasa ce îl adusese:

– Păi…eu nu vorbesc nici engleză, nici franceză, nici italiană…Cum o să mă înțeleg cu ele…? Cum o să îmi dau seama ce vor…?

– Citește de pe buze ! îi strigă spurcăciunea zâmbind flegmatic în timp ce se îndepărta.

El și-a adus aminte de o altă povață de-a lui taică-so: „Dacă vrei să faci bani trebuie să tragi !”. Și s-a apucat de tras. După două săptămâni de zile îl dureau fălcile, coatele, genunchii. Dar mai ales șalele.

– Cred că s-a dus vârful de cules. Că au mai rămas numai uscăturile (concluzionă el apăsat ). E cam  timpul să-mi iau zborul. Și l-a luat. Dar la pas, pe șosea.

La intrarea într-un orășel de pe riviera franceză fu depășit de o dubă, care opri apoi la 500 de metri în fața lui. Din dubă țâșniră unul după altul șase  gealați bronzați cu tenul închis și accentul pe ‘h’. Erau dornici să umezească statuia ce oferea un „BINE AȚI VENIT !”, călătorilor. Auzindu-i că vorbesc românește, se introduse și el în rândul udătorilor și…lipeala a reușit. L-au luat cu ei în mașină pentru că se întorceau în țară. Fuseseră la pescuit din buzunare pe plajele din Spania și anul ăsta fusese o recoltă bogată.

Traseul a fost obositor și zgomotos (fiindcă bașii de la manele începuseră să-i destrame colopu de paie ). Dar ce putea zice ? Erau de ai lui. Dacă ar fi știut băieții ce amar de bănet poartă în căptușeala de la pampărs, l-ar fi dezosat mecanic. Dar cu ținuta de sărăntoc pe care o avea a prostit pe toată lumea. Inclusiv la vamă.

Ajuns acasă, a plătit retroactiv cotizația la A.C.A pe ultimii trei ani (veste ce s-a răspândit ca fulgerul și a făcut pe o grămadă de apicultori să se întrebe ce fel de loc secret de pastoral găsise Bobo, de nu părea să mai aibă probleme cu banii ).

Numai CETINĂ a aflat întreaga poveste. Și-a făcut cruce și a scuipat în sân trei zile. Continuu (de au crezut vecinii că dăduse în boala tremuriciului, a lui Parkinson ).

Așezat pe prispa târnațului privea visător spre amurgul ce împresura cu o îmbrățișare tandră colinele împădurite. Briza serii îi îmbătă nările cu mirosul de humus de pădure de foioase:

– Doamne, ce țară frumoasă avem ! (oftă Bobo în sinea lui tăcută ). Simțea cum îl învăluie un puternic sentiment de atașament față de valorile strămoșești și față de patrie.

– Dacă aș mai putea reface traseul încă o dată ! (șopti Bobocel la un moment dat, trezit parcă prea brusc la cruda realitate ).

– Aș mai avea nevoie de ghidul ăla doar până la veceu…Că de acolo, mă descurc și singur…

 

Damblarin