ȘEFUL DE POST

Încă de când era mic, de câte ori întindea mâna spre cratiță ca să mai ia o bucățică de ceva, taică-său îl plesnea peste mână:

– Băăă ! Iar baji cleoamba? Vezi-ț de blidu tău!…Băăă ! Tu…Pe tine am să…Băăă ! Uite cum stă șmenu…Pe tine am să te fac ‘Șef de Post’. Nimeni în casa asta nu o să fie ‘Șef de Post’ decât tu! Ai îmbălegat de seamă ce ț-am zâs?…(și i-a mai ras o ‘șalată’ după ceafă ca să i se îndese mai bine ideea).

Taică-său îl ura fiindcă îl făcuse la beție. O prinsese și el odată pe femeia de serviciu aplecată, ca să-și îndrepte mopul cu ciocanul și…după o lună îi bătu aia în poartă și îl anunță că proiectul pe care îl inițiase el atunci când ea nu fusese atentă, se va finaliza cam după 8 luni. Și va deveni beneficiarul unic al unui copil minune, născut dintr-un tată vidanjor și o mamă de serviciu. Așa că pe lângă copiii făcuți cu nevasta, a trebuit să îl crească și pe ‘copilul minune’.

Din momentul acela nimeni nu îl mai striga pe numele lui, IODUȚ (se născuse odată cu explozia de la Cernobâl, când populației i-au fost administrate pastile de iod – iar lui taică-său nu-i plăcuse gustul pilulei de iod). Toți îl știau în sat de ‘Șeful de Post’. Chiar și ȘEFUL DE POST îl striga:

– Hei,…’Șefule de Post’!

‘Șefului de Post’ (după cum i se promisese ), prindea și Postul Paștelui și Postul Crăciunului, și Postul de Miercurea și Postul de Vinerea…și prindea la posturi…câte voia taică-său (atunci când nu existau zile de post în calendar le inventa el ). Așa a crescut, precum vrejul de fasole. Înalt, subțire, răsucit, gâb și galben verzui. Avea niște ochelari cu dioptrii așa de profunde, că atunci când îi dădea jos rămâneau ochii în fundul gol și se luau în brațe unul pe altul de spaima luminii. Când pășea pârâia de la cusături. Mai exact, de acolo se auzea, că el pârâia de la sandviciurile cu fasole pe care mama vitregă i le punea la școală, în pungă, pe post de supliment proteic (că legume precum carnea nu apuca să guste din cauza la ăia micii care trebuiau să crească).

De inteligent nu era prost. Așa că la un moment dat îi scânteie o idee. Chiar! Ce ar fi dacă într-o bună zi chiar ar ajunge el ȘEFUL DE POST ?

Și porni o anchetă pe cont propriu, asupra activității Poliției Comunale și își fixă nervul optic în special pe ‘tizul’ lui, ȘEFUL DE POST. De multe ori se făcea că se joacă în apropierea grupului de discuții (polițaii și inculpații sau protejații din comună). Cine să bage în seamă un biet băiețel de 7 ani de la țară. Cine s-ar fi gândit că el putea privi lucrurile în perspectivă, cu așa dioptrii.

Și uite așa observă el cum ‘Jacknorrișii’ plecau dis de dimineață de pe la 12 pe traseu. Pe traseul birturilor și al bodegilor din comună. Prima dată intrau în cele cu biliard. Să își dezmorțească degetele (ca să poată apăsa rapid pe trăgaci în caz de nevoie).

‘Sfânta Treime’ era compusă din CERBER Iancu, zis ‘DULĂUL’ (ȘEFUL DE POST ) și ceilalți doi ‘ajutori de șerif’ CĂȚEL Codruț zis CIUAUA (CHIWAWA), și PISOIU Tudorel zis PIȘOIU.

Sătenii din comună îi porecliseră așa fiindcă celor doi subalterni nu le creștea nici părul în nas fără să îi ceară voie ‘DULĂULUI’.

Într-o dimineață pe la 12, fiind în vacanță, ‘Șeful de Post’ intră în localul ‘Visul Imaginației’ ca să își cumpere un suc și se adresă discret pe un scaun. În jurul mesei de biliard zăceau vreo 6 halbe goale și vreo 3 polițai comunali cu chef de vorbă…

– Băi șefu!… dacă pot să mă formulez așa…ca să zic…Păi nu o să ne scoată sătenii vorbe că…toată ziua biliard, bere…și alte tării…în loc să patrulăm după infractori ?

– Băi…Ciuaua! Tu te uiți la filmele americane cu polițiști?

– Sigur că…Doar că de vreo lună, și-o pus nevastă-mea chiloții la uscat pe antenă și s-o rupt parul de care era legată…Deci nu…

– Păi ce poartă nevastă-ta pe post de chiloți băă? Parașută cu plumbi?

– Nu…Păi știți, ca să zic așa…are chiloți căptușiți cu vată de sticlă, că asta izolează bine împotriva frigului. Sunt buni pentru iarnă în caz că se udă…

– În caz că se udă ?!?!

– În caz că-i intră…zăpadă…ca să zic așa…

– Las-o baltă!

– Ce anume ? Subiectul ?

– Nu, pe nevastă-ta !…Deci, ai citit vreodată ce scrie pe ușa de la intrare în mașina polițailor americani băă?

– Sigur…

– Ai citit pă dracu să te scarmene mă anal…anal…analbafetule, băă…

– Se zice, analgezicule, tovarășu sergent!…ținu să sublinieze plotoneru Tudorel.

– Băi Pișoiule, de-ț mufez o halbă de asta în diuză, îți reglez imaginea ca la televizoarele cu lămpi, băă! Păi tu mă contrazici pe mine băă ? Io care îs … ȘEFU tău băă ?

– Păi atunci…ziceț dumnivoastă…Că io îmi notez pe carnețel !

– Analzegicile e ceva…micuțe și albe băă ! se răzgâie ȘEFU.

– ‘TO SERVE AND TO PROTECT’! așa scrie băă. Păi voi știți ce înseamnă asta în traducere comunală băă ? ‘SĂ NE PROTEJĂM  SERVIND’! Așa că Pișoiule, mișcă-ți curu ăla de văduvă veselă până la nea Ghiță la tejghea și spune-i să umple halbele astea din nou. Spune-i să treacă totul în contul meu.

– Păi noi nu plătim niciodată!

– Băi…tu fă cum îți spun io…că sună mai elegant…

 

La puțin timp după momentul ăsta, năvăli în local Râlă a lu Păduchioasa. Tot în spume, aburind pe timp de vară și înghițind aerul în doze mari și dese.

– Domnu serjent…Haideț să videț ce de m-or furat…ioi…ioi…Mni-or furat și calu și bicicleta și papucii din fața ușii…

– Păi ce mă ? Tu umblai pe bicicletă încălțat și tras de cal ? Ha ha ha…ia auziți mă tablagiilor…Ha ha ha…Hai că-i bună (se bine dispuse ȘEFUL DE POST). Apoi dădu peste cap o halbă de bere cu un gest de profesionist și se șterse de spuma de pe nas și barbă cu reverele mânecilor (că în modul ăsta își lustruia zilnic nasturii de metal, ca să strălucească). Apoi luă calm tacul și începu să îl mâzgălească cu cretă.

– Băi Râlă! De ce nu te-ai dus la Secție să depui plângere ? Îți făcea secretara o cafea…și ne așteptai acolo…Păi tu vrei să-ț fac acușa un Proces Verbal de Constatare a întreruperii unei Anchete Oficiale în plină desfășurare băă ? Tu vrei să obstrucționezi Justiția băă ? Ia cară-te acas’  și când ai dosarul complet , cu pozele infracțiunii și data comiterii trecută pe spatele lor, cu declarația sub semnătură a infractorului care și-a recunoscut fapta, plus hoțul în cauză imobilizat și adus la noi la Secție, atunci să te mai prind că vi cu pretenții. Până atunci, nu. Ai înțeles?

– Da! Să trăiți!…(se retrase omul buimac).

 

Cu o altă ocazie, ‘Șeful de Post’, fu martorul unui alt episod al aplicării exemplare a justiției în comună. Învinuitul era Pamfile Nașparliu, un paznic de noapte la Fabrica de Becuri și Veioze, plasată de un italian la ieșirea din comună. Era învinuit că EL fusese cel care l-a lovit cu mașina pe primar în noaptea de paișpe iunie. Degeaba  se jura că el are Dacia fără roți și pusă pe bolțari de 2 ani de zile. Că de când i-a murit nevasta și a rămas singur și cu 3 copii pe cap nu a mai avut bani să o mai repare. ȘEFULUI DE POST i se rupea și lui inima de mila amărâtului, dar nu avea ce-i face.

– Pamfile ! NIMENI NU E MAI PRESUS DE LEGE !…(poate doar înafara ei),  gândi pentru sine ‘DULĂUL’. Aspect care s-ar fi putut aplica numai Primarului. Că nu era să se pună rău cu Primarul. Dintre toate rudele, numai el ajunsese doar un amărât de șef de post, spre deosebire de verii săi primari.

Și uite așa justiția a triumfat încă odată la nivel de comună. Pamfile a trebuit să își vândă vaca ca să-i plătească Primarului farul de la BMW seria 7.

 

Odată când se juca de-a v-ați ascunselea prin pădure, văzu un grup format din Dulăul, Ciuaua, Pișoiu și Vasile Păduraru. Puștiul nu vedea nimic de după fagul după care se ascunsese, când, deodată, Vasile Păduraru dădu frunzele deoparte și crengile adunate deasupra unei gropi camuflate.

– Uite aici Șefule! E a treia oară când găsesc așa ceva luna asta!

– Ce avem aici ? întrebă ȘEFUL DE POST.

– Trei mistreți și două căprioare. E mâna fraților Pârnaie, Sile și Dinicu. Te-am informat despre braconajul sistematic cu care se ocupă băieții ăștia. Nu ai luat nici o măsură !

– Perfect ! Excelent ! exclamă ȘEFUL DE POST, frecându-și palmele a satisfacție.

– Cum ?…întrebă Vasile nedumerit.

– Păi, îmi vin niște musafiri din Germania și mă tot gândeam să le prezint ceva cu specific românesc.

– Braconajul?

– Nu, băă interesantule ! Vânat gătit după o rețetă tradițională românească…Auzi mă Vasile. Legat de băieții ăștia doi…las-o și tu mai moale. Că tot de ai noștri, de aici din comună  îs. Și știi tu vorba aia…’O mână o spală pe cealaltă’…

– Da, dar când amândouă mâinile sunt ocupate cu primitul la unii, iar la alții, amândouă mâinile sunt ocupate cu datul…

– Băi Vasile, pesemne că te făcuși filozof ! Ia auzi ce chestii adânci mustesc din el dom’le. Dar când am închis eu ochii la afacerea ta cu brazii de crăciun tăiați ilegal din pepinieră și vânduți la negru, nu ai mai fost așa pestriț în ceru gurii ca acu. Ia zi!

– Păi ce să zic ? Că juma din sumă ți-a revenit!

– Hai, hai…lasă…Nu mă mai reține din optul productiv cu povești de babe speriate de bombe. Ocupă-te de tranșare, de transport, ia-ți partea ta (la frații Pârnaie nu le dai nimic de data asta, că am eu nevoie pentru musafiri).

 

Altădată, când ‘Șeful de Post’ se afla în biserică singurel și se juca cu aprinsul de lumânări, i-a auzit pe preotul Părințeanu Dobrică și pe Dulău, retrași în spatele catapeteasmei, undeva în fața altarului:

– Dulăule, de două luni mă întârzii cu banii care mi se cuvin. Nu te juca cu un popă dat dracu! Eu atât îți spun. Că o să fac Acatiste, Cetire și Rugăciuni la lumânare pe tine, și te blastăm să-ți dea Dumnezeu pe buci, furunculi și bube dulci, și amândouă mâini mai scurte, ca să te scarpini…să n-apuci!…

– Părințeanu, ușureanu tată, ușureanu. Că nu mă sperii tu pe mine cu leacuri de astea băbești. Ce-i al tău îi pus de o parte. Și-i acoperit cu brusturi. Doar că am avut niște probleme mai urgente și am folosit și partea ta…Tu mai bine ai face să ceri mai multe detalii despre furturi și alte fapte penale, când vin fraierii la spovedit. Ca atunci când io îi șantajez cu arestu, să le demonstrez că știu mai mult despre viața lor decât însuși Dumnezo. În felul ăsta se sperie și decartează banu rapid și fără negocieri.

– Uite aici caseta cu înregistrările spovedaniilor din ultimele două săptămâni! (îl auzi Ioduț, zis ‘Șeful de Post’, pe preot răspunzând).

– Să trăiești o mie de ani și eu să îți duc crucea! încheie vesel Dulăul.

 

La capătul a peste o jumătate de an de investigații,  ‘Șeful de Post’ a ajuns absolut convins că se merită să devină cu adevărat ȘEF DE POST. Doar că, exact în ziua în care își promisese solemn că se va face Polițist de Comună, a auzit la televizor decizia Șefului I.G.P.R , chestorul Liviu Popa, de a desființa posturile de poliție rurale (ca să nu mai joace tablagiii cărți și table în sediile de poliție comunale, zicea el).

Și uite așa, printr-o simplă declarație oficială s-a năruit visul de o viață a unui copil inocent.

 

PS. Este păcat că se desființează funcția de ȘEF DE POST, pentru că polițaii din comună cunoșteau cel mai bine fenomenul infracțional local.

 

Damblarin