1 TORT, 2 TORTURI ȘI 3 COFETARI

 

 

‘Chirurgul’ (nume conspirativ), provenea dintr-o familie care o dădeau la întors. Până pe la vreo 55-60 de grade, de făcea mărgele. Apoi deveneau trăgători de elită. La măsea. Îl plasaseră de mic la o casă de copii ca ei să poată bea. De la vârstă fragedă, Chirurgului îi plăcea să chinuie tot felul de insecte, delectându-se cu spasmele lor. Apoi, când a mai crescut, scufunda broaștele în acid sulfuric, dădea păsările de curte cu smoală și apoi le aprindea de vii. Pe la vârsta adolescenței trecuse la belirea câinilor și pisicilor, de vii. Și apoi le dădea drumul la mușchiulețul gol. Sau chiar disecați până la os, lăsându-i să alerge cu fibrele musculare atârnând zdrențuite. În ultimul an al celui de-Al Doilea Război Mondial, fusese copil de trupă. O dată cu terminarea războiului rămăsese pe străzi. Străzi care începeau să se transforme în ‘Drumurile Socialismului’. Fura prin trenuri și prin gări. Așa l-a cunoscut pe Ceaușescu. Într-o celulă de pușcărie, ca deținuți de drept comun. Sau, ‘găinari’ cum li se mai spunea. La fel ca și Ceaușescu, Chirurgul era tânăr, dornic de afirmare, dar fără să aibă prea multe de oferit societății. Anii de după război au fost marcați de invazia rusească și impunerea forțată a comunismului. Toți proscrișii oportuniști ai societății au înțeles că pentru ei, în afara comunismului, nu existau prea multe șanse de reușită în societate. Așa că, un individ cu înclinațiile Chirurgului a ajuns să îmbrățișeze comunismul ca pe religia blestemaților, mai mult din considerente pragmatice decât din convingeri ideologice.

‘Călăul’ (nume conspirativ), fugise de acasă de la vârsta de 9 ani, trăind prin mahalalele Bucureștiului și devenind un bătăuș notoriu. Avea un temperament coleric. Până se calma adversarul o dată, el se enerva de două ori. La vârsta de 12 ani a revenit acasă, în sat, cerându-i lui taică-so să vândă jumătate din oi și să-i dea partea lui. După o ceartă ca în mahala, taică-so i-a articulat un ciomag ciobănesc între cuculbăi de l-a apucat durerea-n ecouri. Când și-a suflat nasul a amețit. Apoi, ce credeți că i-a trecut prin cap lui taică-so ? Toporul Călăului de 12 ani. La tribunal a răspuns că a vrut să vadă cum îi stă la taica cu cărare pe mijloc. În pușcărie comuniștii l-au racolat, promițându-i o eliberare prematură. S-a îmbărbătat după 18 ani și a devenit astfel un adult de tipul ‘Omului Nou’.

‘Cioclu’ (nume conspirativ), crescuse lângă o morgă a spitalului, fiind copilul care fugea să le cumpere țigări medicilor care făceau autopsiile, iar aceștia îl lăsau să se joace printre carcase, recipiente cu organe și formol. Îi plăcea să deseneze zvastica cu degetul înmuiat în sânge, pe dușumea sau pe pereți. Într-o zi, unul dintre doctori l-a întrebat:

„- Dacă îți place atât de mult roșul, de ce nu te faci comunist ?”

Cioclul nu știa ce înseamnă comunism la vremea aceea. Dar după câțiva ani a aflat. Cu o deosebită satisfacție. Pentru că cei care l-au scos din închisoare (fiindcă tranșase ca pe porc o bătrână paralizată la pat, dintr-un sat prăpădit și o casă izolată), au fost comuniștii.

Chirurgul, Călăul și Cioclu, aveau toți trei, două lucruri în comun: Carnetul de comunist și sadismul înnăscut. Partidul Comunist Român și ‘Siguranța’ (care din ’48 avea să se numească ‘Securitatea’), considera oamenii ca ei fiind mană cerească. Pentru că la câți dușmani de clasă avea Partidul, oamenii ca ei erau o mâna de lucru specializată și extrem de necesară. Așa se face că au fost scoși din închisori, reabilitați, li s-au fabricat diplome de 4 clase (cu două mai mult ca trenul). Și au fost avansați pe linie de partid la niveluri superioare, spre noi culmi de progres și civilizație. Aveau întotdeauna categoria maximă la locul unde figurau ca angajați. Dar grosul banilor venea de pe alt stat de plată, ce nu se afla în evidențele civile. Indiferent de ceea ce scria pe cartea de muncă, specializarea lor opera la un cu totul alt nivel. De la spitalele de psihiatrie și până la temuta Jilava, de la penitenciarul de maximă securitate de la Aiud și până la lagărul de muncă silnică de la Periprava, cei trei deveniseră un grup de elită, un buchet de bice, printre torționarii regimului. Se lăudau zgomotos la fiecare băută ținută la cantinele de protocol ale Partidului, cu ingeniozitatea și gustul rafinat de care dădeau dovadă în arta torturii mioritice. Deveniseră atât de dependenți de orgasmul mental pe care torturarea și uciderea victimelor li le oferea, încât ar fi fost capabili să lucreze fără să fie plătiți. Conform propriilor definiții, ei nu se ocupau de torturi cu accentul pe ‘u’, ci de torturi cu accentul pe ‘o’. Fiindcă pentru ei, meseria de torționar era una dulce, pretinzând talent în aceeași măsură cu cea a unui renumit cofetar. Chiar dacă produsul lor nu putea fi savurat și apreciat de publicul larg, ci doar de ei și de minoritatea aflată la putere. Așa au ajuns să fie porecliți ‘COFETARII’.

Cofetarii torturau și ucideau în primul rând de plăcere și mai apoi din rațiuni de partid. Din necesitate. Poate tocmai de aceea ajunseseră atât de renumiți în rândul celorlalți torționari, care erau simpli măcelari plătiți la normă, nu artiști ai durerii și groazei ca ei.

Paradoxal, dacă în calitate de dizident, deținut politic sau pur și simplu un intelectual cu potențial sau un fruntaș al satului, erau repartizați pentru stoarcerea de informații și apoi pentru execuție Cofetarilor, acest lucru reprezenta o recunoaștere tacită a calibrului victimei în ochii regimului. Respect, dacă vreți. Pe de altă parte, notorietatea Cofetarilor ajunsese atât de bine cotată la bursa Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne încât, ofițerii de Securitate ce le aveau cu semnul întrebării, ajunseseră să-i amenințe pe cei cărora le puneau veioza-n ochi, că dacă nu cooperează și nu oferă informațiile cerute, vor fi dați pe mâna Cofetarilor. Să le pună cireașa pe tort. De cele mai multe ori, la auzul acestei amenințări, cei mai mulți dintre interogați se panicau pe ei cu stropi mari și cedau. Cei care intrau pe lista de pacienți ai Cofetarilor erau considerați în faza terminală (indiferent câte informații ofereau și cât de dispuși să coopereze deveneau). Aveau tratament numai pentru dus, nu și pentru întors.

Tehnicile de tortură depășeau sfera clasicelor zdrobiri de degete la uși, electroșocuri, asfixierea cu materiale îmbibate în apă sau lovituri peste testicule până la deces…etc, etc. Se spune că introduceau de vii dizidenții în cuptorul crematoriului, lăsându-le doar capul afară ca să-i poată interoga. Când maltratatul dădea semne că focul de la inimioară îl mistuise deja pe interior, îi puneau un măr în gură, ca la purcelul de lapte, și îl împingeau înăuntru pentru o rumenire completă. Disecțiile pe viu, în timp ce glumeau prietenește cu muribundul, erau de departe printre tehnicile cele mai folosite și savurate.

O dată, individul adus în salonul celulă al unui spital de psihiatrie, era un flăcău de 2 metri înălțime pe 1 metru lățime (fiu al unui țăran considerat chiabur, care se opusese colectivizării). Flăcăul a reușit să se elibereze din cătușe și dintr-o singură rotire a reușit să ștampileze pereții cu toți trei. L-au doborât după ce și-au descărcat toți trei pistoalele în genunchii și umerii lui. L-au imobilizat pe pardoseala din gresie și i-au tăiat cu ferăstrăul mâinile din umeri și picioarele din coapse. I-au pus apoi o pernă sub cap, ca să stea confortabil și să-i poată privi mai bine în timp ce ei urinau pe fața lui. Flăcăul avea în el o forță de viață incredibilă. Nu leșinase și încă putea vorbi. Dar refuza să răspundă întrebărilor despre familia sa, care fugise în munți și se alăturase partizanilor. Simțind că o dată cu sângele ce țâșnea șuvoi din el i se scurge și viața, cu o ultimă sforțare strigă printre horcăituri:

” – Să nu vă ierte Dumnezeu în veac!” Și murii cu ochii deschiși și cu gura plină de pișat.

Cei trei izbucniră sincron într-un râs isteric, vădit satisfăcuți. Chirurgul îi strigă (deși știa că murise deja):

” – În iadul ăsta, singurul Dumnezeu suntem noi !”

Dar de la incidentul ăsta, le-au cerut superiorilor să nu le mai trimită subiecții mâncați și odihniți. Că ei, predicații, nu biruiau să-i aranjeze-n propoziție pe toți. Așa că Securitatea îi băga la un tratament preparator. Îi înfometau între 7 și 10 zile, apoi îi înmuiau prin prespălare și apretare până ajungeau ca o pastă ce putea fi modelată după dorință, că nu se mai puteau ține pe picioare.

Cu o altă ocazie memorabilă a carierei lor, și-au atras și porecla de ‘Analfabeți’. Evreica Judith Beti, o apărătoare a drepturilor evreilor din România, trimitea articole semnate anonim pentru presa occidentală, informându-i despre atrocitățile pe care le comiteau comuniștii împotriva dizidenților politici și a intelectualității românești. Ajunsă în ‘Laboratorul de Cofetărie’, au aplecat-o peste tăblia mesei, i-au rupt toate hainele de pe ea și i-au legat mâinile pe sub masă. În timp ce se descheia la șlițul pantalonilor, Cioclul o întrebă:

„- Jidanco, știi care ar trebui să fie în comunism raportul dintre români și evreice ? Anal, fă Beti !”  În timp ce Cioclul o viola, Călăul o sufoca cu o pungă trasă pe cap, iar Chirurgul o tăia cu lama pe spate. Toți trei își sincronizaseră ritmul, pentru ca violatorul să profite de contracții. Apoi schimbau locurile între ei, frățește. Au învârtit hora în jurul mesei până când Beti a scăpat de cârcei. Pe veci. Și de atunci, ‘Cofetarii Analfabeti’ au rămas pentru ceilalți.

Altă dată le-a fost livrat ungurul Kelemen, pe motiv că fusese horticultor. Sergent în armata amiralului Miklos Horthy. Kelemen participase direct la atrocitățile împotriva românilor și evreilor din Ardealul de Nord. L-au legat în chingi pe masa specială de tortură. I-au imobilizat și capul. Apoi i-au despicat esofagul de sub bărbie și i-au scos limba ca pe o cravată prin orificiul creat. I-au explicat cu amabilitate că limba maghiară nu-i mai poate sta în gură fiindcă de acum, ungurii se vor putea exprima doar ca o minoritate. Au continuat cu despicarea pântecelor cu o foarfecă de croitorie. I-au smuls mațele și le-au aruncat în coșul de gunoi. Pentru că, (i-au explicat ei bilingv), există prea mult căcat unguresc în Ardeal și trebuia impuținat. I-au scos și ficatul și au decupat cu grijă fierea. Apoi Călăul i-a frecat-o de limbă, susținând că verdele este culoarea limbii maghiare. În timp ce Kelemen încerca cu succes să își dea ochii peste cap, în spasme, Chirurgul s-a aplecat tandru la urechea lui și l-a întrebat cu o curiozitate copilărească:

” – Spune-mi Kelemen, am auzit că moartea îți lasă un gust amar pe limbă. O fi adevărat ? Fiindcă eu nu am avut ocazia să experimentez. Sau o fi de la fiere ?…”

Deși Cofetarii se descriau amuzându-se ca fiind cele mai faimoase bestii cu față umană din istoria modernă a României, atunci când venea vorba de naziști, deveneau periculos de isterici. Pentru că ei considerau că în ceea ce privește eficiența, pasiunea și creativitatea, dacă nu le erau superiori naziștilor, erau cel puțin egalii lor.

 

În anii ’50, fiecărui torționar îi revenea un plan de realizări în materie de lichidare a dușmanului de clasă. Circa 30 de torturi și execuții pe lună. Un condamnat pe noapte. În primul rând dizidenții politici. Apoi cei ce se împotriveau activ. Apoi, oamenii tineri, în general, la 30 – 40 de ani. În special cu studii superioare. Dacă aveau studiile terminate în străinătate, erau trufandale curate pe mesele torționarilor. Dar și învățători, preoți, fruntași ai satelor, lideri ai cultelor neo-protestante, (care erau considerate de sorginte americană). Nu au fost lichidați doar daltoniștii care nu făceau diferența între verde și roșu (legionari versus comuniști) ci, și cei pe care regimul îi considera potențiali împotrivitori, capabili să devină formatori de opinie de tipul ‘Gică Contra’. Sau pur și simplu, vizionarii marxist-leniniști nu considerau că se potriveau staulului comunist și nu-i voiau în șeptelul lor reeducat.

 

Se estimează că numărul victimelor regimului comunist se ridică la cifra de 500.000. Prin comparație, în cel de-al Doilea Război Mondial, pierderile României au fost de 800.000 de vieți… Alte rapoarte avansează cifra de peste 2 milioane de oameni ce au avut de suferit de pe urma brutalității regimului comunist…

 

Anul trecut în vară, trei bătrânei cumsecade, cu părul alb și cu vârste venerabile cuprinse între 87 și 90 de ani, s-au întâlnit în stațiunea Felix. Jucau table pe o terasă, admirând de la adăpostul umbrei mulțimea turiștilor ce se bălăceau în apele termale.

Cioclul: – Ia să-mi spuneți voi mie măh, de ce am omorât noi atâția nevinovați cu o jumate de secol în urmă ?

Chirurgul: – Pe vremea aia erau vinovați !

Călăul: – Ca să putem juca astăzi table împreună, și să ne bucurăm de pensiile astea nesimțite, de maiori în rezervă, până la adânci bătrâneți. Ce întrebare-i asta Cioclule ? Te-ai înmuiat la bătrânețe precum coaiele crețe ? Eu nu am nici un regret. Ăla a fost momentul nostru. Iar noi am fost pe val. Dacă nu ar fi apărut comunismul în timpul vieții noastre, am fi murit în anonimat, mai rău ca victimele noastre.

Chirurgul: – Păi voi nu vedeți că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc se străduiește să ne găsească și să ne scoată din anonimat ?

Călăul: – Stați măh liniștiți pe ouăle voastre. Ziceți bine mersi că nu suntem în Germania. Că acolo ar fi fost într-adevăr bai.

Cioclu: – Și Polonia are un fel de DNA specializat pe criminalii comuniști.

Călăul: – O fi având. Dar la noi treaba-i bună, că mai durează. Dacă nu ne-o trădat tătucu Iliescu, imediat după executarea lui Ceaușescu, când reprezentanții Asociației Foștilor Deținuți Politici cereau să fim identificați, nu se mai atinge nimeni de noi. Îți trebuie voință politică ca să pornești așa ceva. Voi nu vedeți că de după ’89 încoace Parchetul a tot îngropat dosarele cu torționari ?

Chirurgul: – Ha, asta-i bună ! Păi cum dracu să nu le îngroape dacă fiii, fiicele și nepoții noștri ocupă funcții cheie în aparatul de stat și în parlament ? Nu tot băieții deștepți ai regimului trecut au preluat și ștafeta asta, zis democratică ? Păi, și atunci de ce dracu mai purtăm discuția asta Cioclule ? În 5 ani maxim, ne-am trăit traiul și ne-am mâncat mălaiul. Ce o să scrie în cărțile de istorie după 50 de ani de la moartea noastră, mi se rupe, ca de Berlin.

Cioclu: – Băh, mă gândesc așa, câte o dată, că ceea ce am distrus noi în 50 de ani de reeducare până la epuizarea sistematică a intelectualității românești, ăștia nu o să mai poată pune la loc nici în 100 de ani !…

 

PS:

Tatăl Nostru Anticomunist

 

Tatăl nostru de la Moscova,

Desfacă-se Împărăția Ta,

Facă-se ca-n America!

Pâinea noastră mică și neagră,

Fă-o Doamne, mai mare și albă;

Și ne iartă nouă greșelile noastre

Că și noi credem în minciunile voastre.

Nu ne mai băgați pe noi în pușcării

Că ale voastre-n veci vor fi…

Einsenhower, Bulgamin,

Bomba atomică. Amin !

(scrisă de un deținut politic rămas anonim)

 

 

Damblarin