SCUFIȚA ROȘIE

A fost frumoasă foc de când s-a născut. Moașele comunale au prezis la nașterea ei că o să ajungă mare. Nu au specificat și în ce domeniu. Nu era numai din cale afară de frumoasă, dar și deosebit de inteligentă. Precoce pentru vârsta ei, nu se juca niciodată cu fetițele de aceeași vârstă. Îi plăcea să se joace cu băieții mai mari. În nisip. Ei se jucau cu ce aveau în nisip…ea cu găletușa…La doar patru anișori a ieșit din casă pe o ploaie torențială cu tunete și fulgere îmbrăcată în chiloței, cu o găleată de plastic roșie,în cap, și încălțată cu șpițarii lui taică-so. De atunci i-au spus toți SCUFIȚA ROȘIE.

Scufița Roșie a trecut prin Școala Generală din comună mai mult zburdând. Era de ajuns să citească puțin înainte de începerea orei și întotdeauna lua note mari. Pe măsură ce devenea adolescentină băga în boli cronice fără preaviz, din ce în ce mai mulți. Faima ei se întinsese pe o rază mai mare de zece comune. Nu exista ‘Bal la Căminul Coltoral’ dacă nu era și ea prezentă. Organizatorii o plăteau în secret ca să se prezinte (știau că așa aveau publicul garantat ). Dacă nu scria pe afiș: „Mare Bal Mare la Căminul Cultural din Comuna Poienița – UNDE VINE ȘI SCUFIȚA !!!” nu cumpăra nimeni bilet. Devenise o legendă vie, visul oricărui bărbat însurat (care se reconsidera burlac instantaneu ). De la cel tare-n căciulă pân’ la cel cu barba sură, toți rosteau numele ei în șoaptă și cu venerație…O numiseră ‘FECIOARA de CUCUTENI – Făcătoarea de Minuni’. Fiindcă îi merse vestea că avea mâna sfântă. Că scula mortul…

Sigur că o astfel de…valoare nu putea să se risipească într-un cătun mioritic, plin de bătrâni ce semănau cu șerpașii din Tibet (cu dinții lipsă dar galbeni de la tutun, plini de riduri pe față, cu un bronz intens de sapă pe mâini și până la gât, iar de acolo în jos, albi ca neaua din Himalaya ). Așa că pentru Liceu, Scufița o roii în capitală. Chiar fără să știe ai ei. Liceul l-a parcurs tot în treacăt. Ea era mai mult prezentă prin punctele fierbinți ale Bucureștiului. La produs. Că deh, viață-i scurtă, tinerețea trece și fata trebuia să își asigure un viitor. Fiind fâșneață și prinzașă, îi era suficient ceea ce îi povesteau colegii despre lecția predată în lipsa ei. Cu tezele și examenele nu a avut niciodată probleme. Toți profesorii insistau ca ea să își dea examenele oral. Când îi cășuna ei că vrea să dea teza în scris profesorii intrau cu nervii în șoc anafilactic. Chiar și directorul liceului a amenințat-o odată că dacă mai insistă cu scrisul, când ea are o așa o vocație la oral, mai întâi o exmatriculează și apoi îi scade și nota la purtare. Fiindcă el îi descoperise talentul. Era profesor de limbi. Antice. Și de demult…

Așadar a terminat tot liceul. Și vreo trei facultăți. Cu decani cu tot. Că acum așa e la modă. Ți se fac oferte promoționale în buchet. Dai la Filologie – ai oferta cu preț scăzut și la Cinematografie. Sau dai la Științe Economice – poți face și Dreptul Internațional (la pachet ). Că vorba aia…Cine se uită la bani când e în joc viitorul copilului. Și uite așa se strâng diplomele pe rafturile mobilei, înlocuind bibelourile din pământ ars sau din porțelan de altădată. Numai incapabilii și sărăntocii mai fac facultate în ziua de astăzi fără bani.

Ambițioasă și capabilă de performanțe și fapte mari, cum era ea, nu s-a oprit cu aspirațiile într-o mizeră capitală din Europa de Est, precum era Bucureștiul. Voia să ajungă unde era…miezul…În capitala Europei, la Bruxelles. Tot ce-și propusese până acum în viață reușise. De ce nu ar reuși și acum? La cum o dotase natura și la cât tupeu avea în ea…putea tinde către infinit.

Așa că se înscrise online și dădu niște examene (tot pe internet ) , pentru ocuparea unui post de secretară sau traducătoare la Comunitatea Europeană. După vreo două luni în care nu primise nici un răspuns , se aruncă în primul avion via București-Bruxelles și…dusă a fost.

Odată ajunsă în Bruxelles a căutat un hotel ieftin după care, a doua zi, s-a înființat în holul clădirii Parlamentului European. A luat grăbită și agitată un bon de ordine ca toată lumea și s-a așezat în sală. De abia atunci observă mai atent ce se afla în jurul ei. Începu să i se zbată pleoapa stângă și să îi tremure barba. Îi venea să facă o criză de isterie. Toată viața ei a fost obișnuită să le eclipseze pe celelalte din jurul ei. Ea era ÎNTOTDEAUNA Prințesa Balului. Dacă erai femeie nu aveai cum să respiri în preajma ei. Te șutau bărbații mai încolo. Acapara până și atenția rivalelor. Iar acum, aici, era doar una dintre ele. Pierdută în anonimat. Fiindcă toate câte așteptau în sală erau…SCUFIȚE. De toate culorile și din toate colțurile Europei. Toate veniseră ca și ea, pentru același tip de job. Colac peste pupăză, află că Scufița Verde, sosită cu numai o zi înaintea ei de la Budapesta, prinsese deja un post…Cu degetele tremurânde își aprinse o țigară. În clipă următoare, o mână puternică făcu un gest blând și i-o scoase din gură. Era un negru de 2 metri de la Serviciul de Pază și Ordine ( fiindcă aici, în spațiile publice, CHIAR NU se fumează ) .

Când îi veni rândul, alt șoc pe ea. Din birou ieși Albă că Zăpada. O măsură din priviri de sus până jos și înapoi. Apoi o întrebă sarcastic ( în timp ce mesteca zeflemitor o gumă cu aromă de banană ) :

– Dulceațo! Cu ce-ți pot fi de folos ?

„- Ha! ia auzi! DULCEAȚO” se gândi Scufița Roșie, (era pentru prima dată când auzea abordarea asta venită de la o femeie. O primise de la sute de bărbați, dar nu de la o femeie). Era clar că Albă ca Zăpada nu o simpatiza. Intrată în birou se așeză singură pe scaun deși nu primise invitația. Începu să povestească despre examenul online și că așteaptă rezultatul de două luni…Albă ca Zăpada o asculta cu atenție în timp ce răsfoia o revistă de modă. Când Scufița epuiză repertoriul, Alba dădu cu delicatețe și cu degetul mijlociu într-o singură tastă, o singură dată ( ca să nu i se rupă unghia artificială ) . Apoi mimând că citește ceva de pe monitor, îi răspunse după 5 secunde, privind-o peste ochelarii șic ( pe care îi purta doar ca să capete un aer mai intelectual ) :

– Promoția la care ai aplicat tu nu a fost încă jurizată, dragă. O să te anunțăm noi…

Până să își vină în simțiri se și trezi condusă afară din birou, apucând totuși să o mai audă pe Albă ca Zăpada strigând „- Next!” (următoarea ).

Buimăcită, în stare de șoc, ciufulită…cum nu mai fusese în viața ei, ajunsese să vorbească singură pe stradă : „O să te anunțăm noi!” Când ?…După cât timp ?…Cât timp pot rezista prin hoteluri cu puținii bani pe care îi am ? Dacă răspunsul va fi negativ ?…

Fără să își dea seama, se opri într-o intersecție semaforizată, continuând să se zbată sub puhoiul de emoții confuze ce o năpădeau. De undeva din spate se apropia un sunet grav, ritmat, specific motocicletelor Harley Davidson. Ea nu-l sesiză, continuând să bolborosească în românește.

Tresări însă când o voce baritonală de mascul viril o abordă direct:

– Puștoaico! Dacă ai sânge de viperă, saltă în șa! Restul se cheamă…DESTIN!

Era LUPUL. Scufiței îi luă o secundă să ridice piciorul și să încalece (avea o fustiță roșie ultrascurtă și purta bichinei ‘Tanga’ și, deși  intersecția era aglomerată, nu se simți câtuși de puțin jenată ). Privit din spate LUPUL era solid, lățos și purta o geacă de piele cu emblema ‘HELLS ANGELS’ în partea superioară de pe spate și TRANSYLVANIA pe partea de jos.

– Nu știam că legendarul club de motocicliști americani HELLS ANGELS au deschis filială și în România! (încercă o conversație stângace Scufița)

– N-au! răspunse sec LUPUL. Au deschis la ruși, la croați, la unguri…Pe noi ne consideră încă prea blegi. Deocamdată sunt singurul.

– Apucă-mă în brațe și strânge-mă! (îi strigă LUPUL peste umăr)

În clipa următoare se ridică pe o roată și demară în trombă, pierzându-se de-a lungul bulevardului, în aplauzele pietonilor extaziați (care uitară să mai traverseze cât timp a fost verde).

LUPUL stătea într-o zonă rezidențială liniștită și selectă, vizavi de un parc ce avea și lac de agrement. Apartamentul era cochet, nu prea mare, dar cu un design interior original. Se vedea însă că acolo locuia un burlac. Nici un lucru nu se găsea acolo unde ar fi trebuit să fie. Toate erau împrăștiate de pe parchet și până în frigider.

– Spune-mi LUPULE, pentru ca să ne începem relația cu dreptul, cum ai vrea să fiu? Bună sau rea?

– Rea da’ bunăăă!!! îi replică el.

Scufița Roșie îi trase un zâmbet decoltat, plin de subînțeles:

– Atunci va fi simplu…Fiindcă așa m-am născut!

– Ascultă Scufițo! Eu înțeleg că tu ești roșie. Dar sper că nu toată luna. Și să nu vi cu texte că ai roșu și în gât, că la mine nu ține ! În rest lucrurile sunt simple. Tu nu mă întrebi cu ce mă ocup, unde am fost și cu cine m-am întâlnit, de ce vin la ora aia…sau de ce nu am dat pe acasă trei zile…etc…Iar eu nu sunt obligat atunci să te mint. Păstrează-ți o minte cât mai deschisă și vei avea perspectivă în vest. În rest…vom trăi clipa.

Era pentru prima dată în viața ei când întâlnea un tip pe care nu-l putea domina, nu-l putea controla. Nu-i putea pune tocul pe gât și să-l joace între picioare cum făcuse cu atâția. În relația cu LUPUL trebuia să tacă și să înghită. Că nu avea încotro. Și se simțea al naibii de frustrată.

– Aș vrea să știi că nu prea mai am nici un ban! continuă ea cu tupeu.

– Dulceațo! Cine vrea să aibă prin preajmă o bucățică roșie ca tine, trebuie să fie dispus la niște investiții minime, de bază. Până o să ajungi să prinzi și tu cheag prin Bruxelles…

Cum orice minune ține trei zile, FECIOARA de CUCUTENI l-a umplut de respect pe LUP, ca să se revanșeze pentru faptul că o culesese de pe drumuri. Între timp imagina o strategie pentru a-și atinge obiectivele. Inventa orice pretext posibil, orice întrebare nepusă anterior, pentru a se înființa din nou și din nou pe holurile instituției europene. În speranța că într-o bună zi inevitabilul se va produce. Începu și niște cursuri de perfecționare a limbii franceze și de învățare a limbii flamande, pentru a-și spori șansele de reușită.

În relația cu LUPUL, atâta timp cât respecta parametrii impuși de acesta, lucrurile decurgeau cu o oarecare normalitate. Dar nu putea scăpa de sentimentul de frustrare datorat faptului că se simțea ea folosită de LUP și nu invers. Că ea, zeița frumuseții irezistibile, nu putea să-i pună căpăstru și nici nu era suficient de bună pentru a-i capta atenția integral și exclusiv asupra ei. Deși și-ar fi dorit. Într-o dimineață, pe la ora patru, când LUPUL ajunse acasă, vru să facă o glumă și băgă laba pe sub păturica de mătase roșie ca să o gâdile în talpă. Dar își rupse gheara, fiindcă ea adormise încălțată cu saboțeii olandezi ( de lemn ) , pe care el îi făcuse cadou. Ea profită de conjunctură și răbufni țâfnoasă:

– Auzi LUPULE? Nu mă deranjează că îți schimbi partenerele mai des decât ciorapii. Dar te rog eu mult, nu îți mai pune ciorapii la uscat în baie, fără ca să fie spălați mai întâi. Ok? Hai, te rog eu mult…Că au început să coclească țevile de cupru de la centrala termică.

Într-o bună zi Scufița Roșie se ciocni ‘din greșeală’ pe scările Parlamentului European de…Gigi Becali, care iar întârziase la ședință și fugea pe scări în sus ca la întors oile la stână. În urma ciocnirii, din cocheta poșetuță a Scufiței se împrăștiară o multitudine de lucruri ( de la ‘Always cu aripioare’ și rujuri de buze, spray cu piper și pistol cu aer comprimat și până la…piese de Dacie prelucrate artizanal la strung ). Gigi dădu să se aplece, dar când văzu câte sunt de adunat se ridică brusc, băgă mâna în buzunarul de la piept și scoase un evantai de bancnote de 500 de euroi. Îi puse în mâna unuia de era îmbrăcat într-o pijama de paznic și îi arătă cu degetul mormanul de mărunțișuri ce trebuiau înghesuite înapoi în poșetuță. Belgianul ( mai marocan de felul lui ) , găsi repede o echipă de români la care le dădu lucrarea la un sfert din suma pe care o primise. Românii s-au branșat urgent și au terminat rapid. În două schimburi.

Ea, între timp își ceruse scuze lui Gigi. În limba română. Asta a fost ! Inevitabilul la care lucrase atât de mult, în cele din urmă s-a produs. Pentru că limbajul semnelor pe care îl folosea Becali când dădea din mâini către ceilalți europarlamentari era atât de unic că nimeni nu îl înțelegea, Scufița a ajuns interpreta lui personală.

Dar ca să o poată avea el pe Scufița Roșie, a trebuit mai întâi să se lupte cu Corneliu Vadim Tudor (că și ăsta pusese ochii pe ea ) . Așa că Gigi a plusat cu banul până când a depășit limita la care se putea ridica, atât Vadim personal, cât și visteria Partidului România Mare.

Pe parcursul licitației Scufița, fițoasă, pendula cu degețelul ei senzual între cei doi, fredonând: „Mă iubește…Nu mă iubește…Mă iubește…”

La finalul licitației, Gigi Becali rânji victorios și îi aruncă zeflemitor verde în față lui Vadim:

– Băi…TRIneBUNULE! Păi tu ai mai avut jacartele în anturaj…Pe bucata aia tatuată…Cum o chema…Oana Zăvoranu…Lasă-i și ciobanului una care nu se teme de LUP !

PS. Dacă vreodată o să ajungeți la Parlamentul European, să nu vă faceți că știți astfel de detalii, fiindcă toți cei de acolo pozează în oameni foarte serioși.

Damblarin