Rică nu știa să zică

Rică era fain ficior. Mândru, harnic, muncitor. Cu cămeșa înflorată și c-o moacă din topor. Nu avea el multă carte, dar purta banii la spate.În chimirul lat de piele se strânsese o avere.Nu-i era frică de urs, nici de lup și nici de vulpe.Da-i era frică de fete, că erau faine și erau multe.

Și-a plecat el de la stână ca s-aducă una bună (că acu c-avea avere putea să-și cate muiere). Jos din munte, sus în sat, se-apucă de ofertat. Dar mândruțele, fițoase, înțolite, arțăgoase, ba în blugi, ba în fustițe, minijupe și fundițe, nu voiau să schimbe una, discoteca-n sat cu stâna. Păi cum să mulgă toanta vaca cu unghiile cât lopata ? Ce să mai vorbim de oaie…(că acol’ unghiile se-ndoaie).

„- Hai să melem împleună, amu. Ca să fașem blânza bună, tu!” le invita el pe fete, cu bănetu strâns în mână. No.

În zadar cerca ciobanu să mituiască vreuna, toate-l refuzau grăbite, doar când auzeau minunea. Ciobănie ? Ciobăniță ? Zăr, muls oaie și jântiță ? Nooo…Fetele visau merțane, prezervative cu arome și beamveuri sub bulane…Cazinouri, litorale, un Swarovski și alte țoale…Cluburi și viată de noapte. Bulangii cu bani cât șapte. Dezmăț și viață ușoară, lustruit lasciv de bară…Viață de oraș, măi nene, cu mofturile ei mondene. Asta înseamnă să ai ban. Să trăiești visu-american. Nu să stai pustie-n munte și s-o freci cu un cioban…

– Rică, du-te la oraș ! (i-au zis prietenii lui Rică), că fudulele din sat, vor decât Asul de Pică.

Și s-a dus… Pe străzi mărunte a găsit una bunoacă, bună de luat la munte.Era toată despuiată, cu lânița-atent frezată și cu țâțe de bovină.Să tot mulgi pe lună plină. Stătea hoața-ntr-o vitrină și-i făcu un semn din mână . Deci, claaar, ea l-a invitat. A intrat, că era bărbat. Și nu se temea de nime.Nici de urs și nici de…în fine.

Când i-a suflat aia-n tulnic, i s-au înfoiat ițarii, i-a sărit cușma din cap și curaua lui cea lată (înnodată), a scăpat-o după pat.Trei minute, iute, iute, Vârful Omu intră-n Peștera Muierii.Și ciobanul alpinist escalada Culmea…Plăcerii.

După care, împăcat și cu capul peste mână, reflectă în sinea lui: „Numa bună pent’u stână! Nu-i lea de gulă, tace și-nghite, deci, putem lucla-mpleună (ca să fașem blânza bună). Da’ de-o umbla dezvelită, o mușcă câinii de lână”…

Brusc intră bodyguardul și îi trase-un șut în venă (fiindcă depășise timpul și urma altul la ghișeu). I-a trântit țoalele-n brațe ca hârtia la veceu, apoi l-a aruncat în stradă ca pe un vierme cu cangrenă…

„- Băăă!!! Da’ dați-mi și chimilu. Că am pus toți banii-n el!” Îl lătra de după ușă doar o javră de cățel.

„- ‘tu-vă-n zbang deasupla bălbii…!!!” Sub sonerie scria: „Câinele nu-i rău de fel. Doar că e bolnav cu nervii.”

Se uită cu-amar spre munții unde îl aștepta stâna. Ar fi dat pe gât o dușcă.Fără bani, nu-i dădea mâna…Zise Rică:

„- Știi ce-i culmea? Că dacă n-ai noloc în dlagoste, banu-i numa pacoste…C-așa o fost de când îi lumea. Da’ dac-o fi în lumea asta undeva vleo ciobăniță, la cale să-i placă cașu și culoalea la jântiță, o veni ea făl-un ban și fălă pletenții multe, să steie lângă cioban și cu tulmele pă munte!”

Se jură pe-un kil de țuică și crucea de la grumaz, că nu mai pradă bani pe fete (numa așa că n-o fi treaz). Și n-o mai căta fetițe (ca să boncăne ca cerbii), de-or avea lână de aur și țâțe pân’ la firu ierbii. Nici bordeluri, unde paznicii-s hapsâni și chiar câinii-s duși cu nervii…

Își-aduse atunci aminte ce io zâs baciu Ion (când ținea un miel în brațe, ce sugea la biberon):

„- Rică, niciodată-n viață (dacă vrei să te faci Om), să n-aleji să scupti smântâna pent’u o țâr de bulion!”

Damblarin